|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău | 1985 |  |
| art. "Ţinuta gravă a poeziei" - despre creaţia lui Liviu Damian (III-1985, text preluat din materialele pregătite pentru publicare) |
||
|
Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) |
||
ŢINUTA GRAVĂ A POEZIEI Sunt un permanent şi împătimit cititor de poezie, dar destul de dezordonat. De când mă ştiu, tot răsfoiesc şi buchisesc, buchisesc şi răsfoiesc orice-mi cade la îndemână. Caut, în primul rând, noutăţi de taină ale muzelor. E un nărav vechi acesta, întemeiat cu deprinderea de a citi. Chiar descoperirile de pomină, revelaţiile, au venit tot cam aşa. Au izbucnit, descotorosindu-se parcă din multul-mult al lecturilor necontenite. Ca din valuri uniforme, cum s-ar ridica un chip, scuturându-se de ape şi rămânând singur, încărcat de daruri vii şi uimitoare. E ceva mai mult decât o simplă descoperire, e devenirea noastră după legi adânci - încadrarea în marele tumult creator. Ne cheamă parcă din departe, ca o întoarcere la permanenţe şi la temeinicii umane. Pe asemenea cărări te îndemni cu un sentiment sărbătoresc, mai mult singur şi mai bine în tăcere. Numai că - stop! Mă pomenesc întrerupt parcă de un glas distant şi zburlit, care poate fi şi al meu. Bine-bine, marea poezie, las-că ştim noi!.. Dar uite-te aici, alături, împrejur. În biblioteci, în redacţii, la radio; azi, mâine, în planurile de poimâine ale editurilor. Într-un cuvânt, poeţii - tovarăşii noştri de azi, ce zici? Într-adevăr, ce poţi zice? În primul rând, nu fac apropieri şi confruntări nepermise. Ştim noi ce se poate şi ce nu se poate. Dar, totuşi, mă întorc înspre vălmăşagul contemporan, la deceniile apropiate din Moldova literară şi a culturii. Vreau să aleg şi să culeg. Caut valori de lectură destoinice, care în primul rând, să cheme şi să-l îmbogăţească pe cititor. Pe tovarăşul neastâmpărat, capabil a pune întrebări şi a verifica aleasa oţelire a gândului. Pentru că şi cititorul trece un anumit examen de selectare - ca şi poezia. Îl dorim cu zăcăminte reale de competenţă, cu gustul cultivat. Poate găsi un asemenea cititor grădinile vrăjite de departe sau de mai aproape? Se poate adresa la cărţile noastre de astăzi? Ştim că da, ne-am întâlnit cu el la multe culesuri de roadă dintre cele mai îmbucurătoare. Da, se întemeiază tot mai multe prietenii de limpede şi trainică bună nădejde. Iată un exemplu neîndoielnic, verificat. Apar cărţi-plachete, nume noi, talente tinere. Anii se tot adună, numele se menţin, tinereţea trece în bărbăţie. De peste două decenii au început a se arăta şi a se deschide una după alta aceste cărţi sub ochii noştri. "Darul fecioarei", "Ursitoarele", apoi "Sunt verb", "Partea noastră de zbor" şi celelalte. Una după alta afirmă o prezenţă tot mai răscolitoare şi mai matură. Ne-am pomenit că-i zicem autorului pe nume, înţelegând prin asta o individualitate distinctă, o factură cutezător înnoitoare în poezia noastră - Liviu Damian. Poetul s-a zidit oarecum în sine, explorând în adânc şi uneori în duritate de minereu primar. Îşi croia cale. Şi fondul, şi expresia dezvăluiau nu numai virtutea de a plăsmui, dar şi o orientare ascuţită a conştiinţei de creaţie. În viziunile sale cele mai dezlănţuite şi chiar fabulos încifrate se zbuciumă energia gândului arcuit. E, în primul rând, setea de armonie activă, căutarea sensurilor destoinice în viaţă. Şi a sensurilor grave, care domină fiinţarea umană pe toţi parametrii - fiinţarea filosofică, etică, socială, intimistă. Pe acest teren investigaţia implică, bineînţeles, şi eforturi hazardate. Intervin tatonările de experiment, excesele. Poetul vrea cuprinderea necondiţionată a verbului. Aduce în vers uneori accidentul nevalabil, lipsit de rezonanţă. Am citit anumite scene de spital cu administrarea doctoriilor după reţetă. Am mai întâlnit şi altele asupra cărora nu mă extind. Mă opresc însă puţin, pentru a susţine riscantul procedeu. Îl socot, în principiu, pozitiv şi necesar. Liviu Damian e unul din foarte rarii noştri poeţi care, avântându-se în metafore şi moduri neconformiste, nu renunţă a chema în lumină concretul, nu refuză a le spune lucrurilor pe nume. Materialul brut al vieţii e de multe ori foarte refractar la poezie, opune o rezistenţă disperată la eforturile de răsplămădire. De aici decurg tendinţele de a sublima realitatea, de a o substitui cu stări de suflet fumurii, mai ales, cu arhifilosofarea gratuită. Pierdem cu totul adresa lucrurilor, fugim în ireal şi chiar în inexprimabil. Socot că poetul cutezător trebuie să înfrunte cu bărbăţie asemenea dificultăţi. Şi cu autentică prezenţă creatoare. Sigur că sarcina sa devine cu mult mai grea: a vorbi la modul direct şi concret nu înseamnă a vulgariza tema. Dimpotrivă. Cred că Liviu Damian şi-a văzut orientarea aceasta susţinută prin lectura marilor poeţi. Avem pilde strălucite la Pablo Neruda, Nazîm Hicmet, Garcia Lorca. Nu mai vorbesc de Maiakovski... Să mă ierte critica esenţialistă, dar vreau să insist asupra acestui fapt. Îl socot mult mai de preţ şi mai de perspectivă decât condiţia embrionară de "a fi" a firului de iarbă. Vorbeam de ţinuta gravă a poeziei. La drept vorbind, poezia nu acceptă prea lesne formule definitorii. Zici aşa, dar pe urmă se arată a fi cumva altfel. O carte adevărată nu se lasă cuprinsă într-o definiţie, oricât n-ar fi aceasta de închegată. Se confruntă două tendinţe contrarii: una e constrângerea, cealaltă - dezlănţuirea în larg. Zborul păsării nu-l poţi aduna în colivie. Aşa e şi cu cartea. Dacă e purtătoare de mesaj, mai revii asupra ei, mai cauţi gânduri şi luminişuri făgăduite. Poetul te aşteaptă la un nou popas, cum s-ar zice, la o continuare a colocviului. În această accepţie relativă eu socot poetul consecvent cu sine însuşi pe durata de creaţie care o împlineşte. Sunt bucuros să verific şi să confirm valoarea cetăţenească a acestui fapt. Îmi permit a reproduce câteva constatări, pe care le făceam acum mai bine de două decenii în revista "Drujba narodov". Iată-le: "Cum se întâmplă atunci când oamenii se pornesc împreună într-un marş de durată? Fiecare trebuie să aibă parte cuvenită de greutăţi şi de răspundere. E ceea ce se cere tuturor. Dar se găsesc atunci nişte umere mai de nădejde, parcă anume închegate pentru a ridica şi a purta greutăţi mari, de care alţii nu sunt în stare. Astfel pentru toţi lucrurile merg strună, bagajul e uşor şi comod, nimeni nu se jeluie de oboseală. Şi nici nu observăm pe omul de alături, cu sarcina din spate dublă sau încă mai mare. Merge cu noi tăcut şi liniştit, ba poate că chiar, uneori - hăulind. Există asemenea umere antrenate, fericite. Există şi talente de acestea. Liviu Damian nu e un poet dintre cei mai tineri în Moldova. În afara republicii e puţin cunoscut, deşi demult ne cam împinge din spate pe noi, cei de toate vârstele. Face lucrul acesta loial, tovărăşeşte, prin muncă cinstită... Astfel ne-am deprins a înţelege, că în rândurile noastre, printre cei care îşi aleg sarcini mai aspre şi mai grele, păşeşte un talentat poet, citit şi recunoscut. Păşeşte venit din viaţa frământată a ţăranilor moldoveni, vorbeşte cu pătrundere despre sine şi despre soarta oamenilor. Păstrează, în tot ce scrie, caracterul modest şi asprimea truditoare a sătenilor săi. Problematica versurilor şi ţinuta stilistică le desprinde din viaţa noastră contemporană, din cultura literară avansată. Există un criteriu de preţuire nedezminţit pentru talentul tânăr care ne solicită atenţia. Aceasta ne este noutatea viziunii artistice. Ai în faţă lucrurile cunoscute, cu care te-ai familiarizat demult. Dar iată, te uiţi la toate din nou cu ochii poetului şi imaginea renaşte reîmprospătată... Citim micul poem întitulat "Ultima noapte a lui Nicolae Stoica". Sunt fapte cunoscute petrecute nu atât de demult. A existat acest tovarăş căzut sub focul banditesc al duşmanului. Nici nu pot spune ce a adus nou şi insesizabil poetul faţă de aceea ce ştiam de acum. Dar citesc poemul şi mă pătrund de răsfrângerea umană a tragediei. Cu înzecită putere se adânceşte preţul de sânge al biruinţelor noastre în lupta de clasă. E jertfa supremă a eroului paşnic şi generos, care nu mai poate trece în uitare. Îndrăzneala de creaţie nu e stridentă şi nici nu caută senzaţii de afirmare. Îndrăzneala de creaţie solicită, în primul rând, răspunderea şi angajarea activă de fiece zi, în faţa greului..." Recitesc cele scrise acum mai bine de douăzeci de ani, şi mă socot îndreptăţit a vorbi despre consecvenţă. Despre consecvenţă şi spirit de creaţie cutezător. Tovarăşul nostru le-a purtat, cum se spune, în urcuş, amplificându-le în adâncime. Mărturie - numele cărţilor sale prezente în biblioteci şi în istoria literaturii. Observăm mai sus că nărăveşte a vorbi cu oamenii în mod real, spunându-le lucrurilor pe nume. E o trăsătură dominantă, care încadrează şi întregeşte varietatea de comunicare. Socot că anume deaceea pot încheia, vorbind de principiul fundamental al creaţiei noastre. Cartea - armă de făurire cetăţenească pentru educaţia comunistă a tineretului, pentru modelarea omului conştient. Ea ne sporeşte gândirea nu încărcând-o, ci înarmând-o şi limpezind-o. E achiziţie de cultură, care valorifică sensibilitatea şi orizontul lărgit al trăirii. Socot că e cazul binevenit de a afirma aceste valori, nevoalându-le, spunându-le pe numele lor direct. Cărţile lui Liviu Damian împlinesc această misiune cu mijloace măiestrite şi cu real neastâmpăr. |
See also:
| - | Repertoriu -> Biografii, cărţi... -> Note biografice -> Damian Liviu (poet şi publicist) |