Raportul prezentat la congresul I al scriitorilor din Moldova "Despre literatura sovietică moldovenească şi sarcinile dezvoltării ei" (24-26 august 1954)

	24.08.1954
Raportul prezentat la congresul I al scriitorilor din Moldova "Despre literatura sovietică moldovenească şi sarcinile dezvoltării ei" (24-26 august 1954)
the original: (7343KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2007-04-16 08:44:35

DESPRE LITERATURA SOVIETICĂ MOLDOVENEASCĂ
ŞI SARCINILE DEZVOLTĂRII EI

Primul Congres al scriitorilor din Moldova a fost chemat să totalizeze un drum de aproape 30 de ani de fiinţare a literaturii sovietice moldoveneşti. Aceiaşi vârstă înseamnă în anul ista şi republica noastră. Noi ne-am deprins a spune, că treizeci de ani îi o perioadă de vreme scurtă. Asta aşa-i. Da în cronologia vieţii noastre sovietice, asta-i aproape de vârsta maximală a epocii, doar în total noua orânduire istorică, statul nostru uriaş cu toate prefacerile şi realizările de necrezut numără nu mai mult de 37 ani. Privind prin prisma a ceea ce s-a zidit în toate domeniile vieţii noastre, în cultura şi literatura sovietică se cuvine să recunoaştem, că termenul arătat nu-i deloc mic, este o întreagă epocă de creaţie pentru care noi trebuie să dăm socoteală în faţa norodului. Se cuvine, să controlăm munca noastră scriitoricească prin mărimile, care au devenit obişnuite pentru viaţa norodului, să vedem în ce măsură operele noastre oglindesc caracterul creşterii sale, pafosul de muncă, lupta şi biruinţa acestei epoci.
Au trecut treizeci de ani de la înfiinţarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, mai mult de 14 ani au trecut de la eliberarea Basarabiei şi înfiinţarea Republicii Unionale SS Moldoveneşti.
Astăzi se împlinesc zece ani de când eroica Armată Sovietică, a eliberat Chişinăul de sub cotropitorii fascişti.
În răstimpurile estea, truditorii Moldovei sub cârmuirea înţeleaptă a marelui Partid Comunist, cu ajutorul neprecupeţit al marelui norod rus şi al tuturor noroadelor frăţeşti, au dovedit să prefacă Moldova într-o republică minunată colhoznică, industrializată, o republică a bogăţiilor renumite "Siia pustînaia strana... " cum s-a oglindit Basarabia în versurile marelui Puşkin, a devenit în ultimii 30 de ani ţara însorită a bogăţiilor colhoznice, grădina nouă înfloritoare aşa cum este astăzi cântată de poeţi şi iubită în toate largurile ţării sovietice. Peste două treimi din colhozurile republicii sunt colhozuri milionare cu venituri de câte 2-3-4-10 şi chiar mai multe milioane ruble. Raioanele noi din dreapta Nistrului în ultimii cinci-şase ani după terminarea colectivizării s-au ridicat la un nivel de viaţă înalt, au lichidat urmele negre ale ocupaţiei şi astăzi stau în rând de cinste cu vechile regiuni sovietice; colhozuri şi raioane întregi iau parte la Expoziţia agricolă totunională din Moscova. Cu câteva zeci de ani în urmă văile Moldovei, Albia Nistrului (?)stau în noaptea patriarhală a analfabetismului, a vieţii înguste primitive. Nu degeaba şi azi încă întâlnim la unii scriitori atributele aproape neschimbate ale doinei pastorale: fluierul de soc, mioriţa lae-bucălae, opincile şi stăpânul lor ciobănaşul idilic - copil neştiutor al naturii. În văile estea astăzi lucrează zeci de stanţii electrice, răsună sute de mii de tractoare puternice, lucrează zi şi noapte zavoade uriaşe de însemnătate unională, producând milioane de tone de conserve, zăhar, vinuri, producte de hrană. În valea Nistrului se duce spre sfârşit construirea Găsului din Dubăsari, peste tot cresc zidirile industriale noi, între care industria alimentară ocupă un loc de cinste. Ciobănaşul cela, care se mai încăpăţinează să-şi mai revindece locul în literatură, azi în starea sa naturală - nu se mai recunoaşte el singur. Doar el a intrat în stroiul eroic al armiilor colhoznice, care luptă pentru ridicarea roadei şi pentru locurile întâi la vâstavcă, el a răscolit cotloganele celor dintâi zavoade în Moldova, el a însuşit mecanismele tehnicii noi, însuşind totodată şi un alt stil de viaţă, şi o altă mentalitate, şlefuindu-şi mânile şi sufletul în practica asta. El s-a suit pe tractoare, a zăgăzuit apele Nistrului, a răsucit rubilnicul stanţiilor noi ca să răzbucnească lumina în satele Moldovei. S-a ridicat oastea nouă a muncii paşnice muncitorimea industrială, s-a ridicat deasemenea armata de zeci de mii de îvăţaţi, doctori, agronomi, ingineri, lucrători culturali, artişti, scriitori, intelegenţia sovietică a republicii.
S-a lichidat neştiinţa de carte, un bici dintre cele mai straşnice şi mai ruşinoase moştenit din trecutul greu de asuprire. Şcoala, clubul, casa de cultură, cinematograful, biblioteca sătească, aestea sunt apariţii noi în satul moldovenesc, ele duc o luptă grea, dar spornică pentru luminarea norodului împotriva ignoranţei, a superstiţiilor, a minciunei religioase, care dominau în satul nostru vechi. Cu asta a crescut treptat rolul şi însemnătatea literaturii artistice, s-au ridicat la un nivel nemaivăzut cerinţele norodului faţă de presă îndeobşte şi faţă de operele scriitorilor noştri îndeosebi.
Astăzi privind la tot ce s-a zidit în cultura Moldovei în treizeci de ani, totalizând roadele muncii noastre scriitoriceşti, noi începem primul congres al scriitorilor sovietici din Moldova cu un simţământ de adâncă recunoştinţă faţă de marele partid al lui Lenin-Stalin, căruia îi datorăm toate sporurile şi bucuria noastră.
Literatura sovietică moldovenească s-a născut şi a crescut călăuzită de geniul îndrumător al partidului, ea a devenit armă de luptă partinică, sorbind puterile sale din comoara nesecată învăţăturii lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. Hotărârile partidului despre literatură, materialele istorice ale Congresului XIX al partidului deschid cele mai mari perspective în faţa scriitorilor, ele ne înarmează cu partiditate înaltă.
Pentru noi nu poate fi o cinste mai însemnată decât aceea, de a crea şi a lupta sub drapelul atotbiruitor al partidului, drapelul slobodei, al păcii, al culturii.
Scriitorii moldoveni au crescut şi au creat literatura noastră naţională în formă şi socialistă în conţinut, ajutaţi de scriitorii noroadelor frăţeşti şi în primul rând de scriitorii ruşi şi ucraineni. Literatura moldovenească a păstrat întotdeauna cele mai adânci tradiţii de legătură frăţească cu marea cultură rusă, a cărei înrâurire a fost rodnică, progresivă, slobozitoare. Astăzi noi am dat norodului în moldoveneşte operele nemuritoare ale lui Puşkin, Necrasov, Tolstoi, Gorki, Şevcenco şi mulţi alţii. La pilda marilor clasici ruşi, la pilda operelor minunate ale celor mai buni înfăţăşători a literaturii sovietice ruse, învaţă scriitorii moldoveni, tot aşa cum învăţau toţi scriitorii progresivi ai lumii. Legătura cu Moscova pentru noi este o garanţie de sporuri literare, de creştere ideinică, profesională. Zeci şi zeci de scriitori ruşi şi ucraineni dintre cei mai calificaţi cunosc literatura noastră, o preţuiesc, ne încurajează şi ne ajută. Nu-i pentru scriitor o preţuire mai severă şi mai calificată decât preţuirea cercurilor scriitoriceşti din Moscova, editarea în limba rusă, pentru a fi citit şi înţeles de zeci de milioane de oameni. Ajutorul scriitorilor Moscovei, Kievului şi a., în privinţa asta este pentru noi de nepreţuit. Noi mulţumim marelui norod rus şi minunaţilor săi scriitori, mulţumim fraţilor ucraineni şi tuturor noroadelor frăţeşti pentru dragostea lor, pentru ajutorul neprecupeţit, pe care ni l-au dat întotdeauna. Salutăm din toată inima pe scriitorii ruşi, ucraineni şi pe înfăţăşătorii tuturor noroadelor frăţeşti, care ne-au făcut cinstea şi iau parte la primul congres al scriitorilor Moldovei Sovietice.

1
CU CE AM VENIT LA CONGRES

Un mare merit al literaturii sovietice moldoveneşti, care s-a simţit adânc în viaţa republicii a fost acela, că ea chiar dela cei dintâi paşi a susţinut trezirea norodului din întuneric, a aprins interesul maselor largi faţă de carte. Cele dintâi lucrări, tipărite pe paginile gazetei "Plugarul Roşu", apoi, mai târziu în "Moldova Socialistă" scrise de Andriescu, Coşărău, Corneanu, Canna şi alţii, îşi găseau cititorii anume între masele estea de care erau apropiate prin tema lor, prin simplitatea şi limpezimea expunerii. În cei dintâi paşi, pe care oamenii noştri îi făceau pe drumul cărturăriei, lucrările estea erau trebuincioase, aduceau un folos necontestat. Aşa lucrări, ca "Pe tractor, ţărane", "Cum a fost treaba", "Grigore Malinin"... "În satul colhoznic", "Biruinţa câmpiei", "Printre snopi", "Tirişpolea", "În lazaret", apoi ceva mai târziu "Pe malul Nistrului" de L.Barschi, povestirile lui I.D.Ciobanu, şi altele au intrat ca cele dintâi lecturi în conştiinţa unui mare număr de şcolari şi învăţători, înfăţăşători ai intelegenţiei noi sovietice, ieşite din rândurile ţărănimii asuprite dealungul veacurilor.
Prin lucrările estea se propagandau ideile luptătoare ale zidirii socialismului, se zugrăveau chipurile oamenilor noi, eroii războiului civil, apărătorii Patriei Sovietice, pionerii îndrăzneţi ai zidirii colhoznice. Prin asemenea lucrări se ascuţea vegherea de clasă împotriva duşmanilor revoluţiei, împotriva burgheziei imperialiste şi a agenturii ei, care căuta să dăuneze muncii paşnice de zidire a vieţii noi. Întocmai ca şi în zidirea gospodăriei norodnice şi în crearea literaturii sovietice moldoveneşti au fost întâlnite greutăţi enorme, care au trebuit învinse.
Sub conducerea Partidului Comunist şi a Guvernului Sovietic s-a desfăşurat lupta pentru curăţirea ideinică marxistă-leninistă a literaturii, împotriva greşelilor şi a schimonosirilor de tot felul, precum şi împotriva duşmanilor direcţi ai orânduielii sovietice şi a culturii noastre noi.
În anii negri de ocupaţie truditorii din Basarabia priveau la sporurile ţării sovietice, la sporurile socialismului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ca la biruinţa cauzei lor sfinte. Ei ştiau, că orice nouă biruinţă a noroadelor sovietice în zidirea socialismului apropie şi ceasul eliberării lor. Radio sovietic şi foarte rarele exemplare de cărţi, care străbăteau peste Nistru, erau salutate aici cu căldură într-adevăr frăţească. Creşterea culturii şi a literaturii din republica autonomă bucura adânc pe toţi oamenii cinstiţi din Basarabia. Aici, în condiţii de aspră teroare burgheză jandarmerească creşteau răscoalele, creştea neîncetat protestul norodului împotriva ocupanţilor, împotriva politicii duşmănoase a trădătorilor naţionalişti.
Protestul ista se exprima hotărât şi în creaţiile literare norodnice, în cântece, snoave, blestemuri, strigături. El se manifesta în păstrarea cu sfinţenie a tradiţiilor de legătură cu marea cultură rusă, păstrarea în taină a cărţilor lui Puşkin, Tolstoi, Gogol, Gorki, cărţi, pe care ocupanţii le căutau să le arunce pe rug.
Noi preţuim înalt valoarea revoluţionară patriotică a acelor creaţii literare, care au apărut atunci, mărturie a protestului norodnic împotriva asupririi capitaliste moşiereşti.
În împrejurimile de atunci cuvântul comunist scris avea o însemnătate mobilizatoare uriaşă, Pavel Tcacenco, Iurii Corotcov şi alţi conducători ai mişcării comuniste ilegale şi-au închinat o mare parte din munca lor eroică presei şi literaturii de partid. Mărturii ale conştiinţei luptătoare revoluţionare literatura noastră cunoaşte din vremurile celea poeziile lui Emilian Bucov, un şir de poezii şi articole ale lui David Vetrov şi a. În Basarabia au scris poezii: G.Meniuc, L.Deleanu, B.Istru şi alţii, care după slobozire au intrat în rândurile Uniunii Scriitorilor Sovietici din Moldova.
Crearea Republicii Unionale Sovietice Socialiste Moldoveneşti a însemnat un pas istoric uriaş în viaţa norodului nostru, în zidirea gospodărească, politică şi culturală. Sub conducerea Partidului Comunist şi al Guvernului Sovietic, ajutat de noroadele frăţeşti, norodul moldovenesc îşi ocupă locul meritat în marea familie sovietică. În toate problemele mari, pe care norodul a avut a le dezlega, în toate etapele de creştere, scriitorii noştri au slujit cu devotament norodului, au îmbrăţişat cu pafos creator cauza zidirii vieţii noi, au depus toate stăruinţele, ca să oglindească oamenii noi şi faptele lor. Literatura noastră cu puterile sale crescânde a devenit o literatură partiinică, luptătoare pentru marea cauză a partidului lui Lenin-Stalin, pentru slujirea norodului.
În anii Marelui război pentru apărarea Patriei în paginile gazetei "Moldova Socialistă" - prin transmisiile de radio, la mitingul în faţa ostaşilor, a răsunat cuvântul scriitorilor, chemând norodul la lupta sfântă împotriva ocupanţilor. În rândurile armatei active au luptat scriitorii P.Cruceniuc, Ia.Cutcoveţchi, F.Ponomari, A.Lipcan, S.Şleahu, L.Barschi, P.Darienco şi mulţi alţii. A căzut pe front cu ultimele poezii în sacul de soldat scriitorul tânăr Simion Mospan, a murit distrus sub ocupaţie scriitorul bolnav Oprea, care păn în ultima clipă a înfruntat schingiuirile şi a refuzat să lucreze pentru ocupanţi.
Pe front îşi tipărea poeziile sale P.Cruceniuc, tot pe front a ieşit şi cartea sa de versuri ostăşeşti. La Moscova au ieşit cărţile "Ia viju tebea, Moldavia" i "Vesna na Dnestre" de E.Bucov.
După terminarea marelui război pentru apărarea Patriei, începe o perioadă nouă, cea mai rodnică în dezvoltarea literaturii noastre, asta se petrece în strânsă legătură cu rezidirea şi înflorirea nouă a republicii cu dezvoltarea întregii literaturi sovietice. Cresc cadrele noi de scriitori, care aduc în literatură glasul lor tânăr, îndrăzneţ, lărgesc tematica, ridică problemele noi, în felurite genuri literare şi mai ales în proză. Trei sferturi din scriitorii noştri sunt scriitori ridicaţi în anii de după război. Aşa sunt prozatorii A.Lupcan, S.Şleahu, A.Cosmescu, V.Malev, I.Druţă, I.C.Ciobanu, G.Banaru, A.Şalari, poeţii A.Gujel, C.Condrea, V.Roşca, V.Russu, I.Balţan, I.Stavschi, P.Mihnea, P. Zadneprov(Zadnipru), I.Creţu, criticii V.Coroban, R.Portnoi, Z.Săpunaru şi alţii. În republică creşte după război o grupă de tovarăşi, care scriu în limba rusă: V.Cocetcov, S.Pasico, V.Diubin, V.Şevelov, N.Muratov, A.Renin, Şvedov şi a. Mulţi dintre tovarăşii ruşi pe lângă creaţia originală fac un mare lucru de traducere a literaturii moldoveneşti în limba rusă pe paginile jurnalului "Octiabri" şi la edituri. Pe lângă Uniunea scriitorilor creşte un activ de tineret talentat, scriitorii noştri începători, mulţi dintre care se tipăresc regulat pe paginile gazetelor şi ale jurnalelor.
Anii, care au trecut după publicarea hotărârilor istorice a partidului despre jurnalele "Zvezda" şi "Leningrad" pot fi socotiţi drept perioada cea mai rodnică în literatura sovietică moldovenească. Anume asta îi perioada, când s-au creat cele mai mari lucrări în poezie, proză, când s-a ridicat pe scena teatrului moldovenesc dramaturgia naţională.

2
PROZA

Anume în anii iştea proza noastră intră într-un stadiu de maturitate rodnică, ocupă locul conducător între genurile literaturii moldoveneşti. Apar lucrări cu tematică complexă, cuprinzând larg viaţa oamenilor sovietici din felurite categorii apare şi se dezvoltă romanul sovietic moldovenesc. În vremea asta proza noastră dă mai multe lucrări decât în toată perioada premergătoare din literatura sovietică moldovenească. Apar "Foc" şi "Zorile" de Ia.Cutcoveţchi, "Deşteptarea" de A.Lipcan, "Cresc etajele" de Em.Bucov, "Urcuş", "Dealul viei", "Spre liman" de A.Cosmescu, "Nicuşor Sârbu", "Deti s naşei uliţî" de D.Vetrov, "Tovarăşul Vanea" de S.Şleahu, "La Floreni" şi "Bujorenii" de L.Barschi, "Codrii" de I.C. Ciobanu, un şir de povestiri de G.Adam, I.D. Ciobanu, I.Canna, povestirile lui I.Druţă. Apare proza pentru copii şi tineret: "La noi acasă" şi "Totdeauna gata" de C.Condrea, "Pionerii din Măgura nouă" de A.Chelaru şi a. Sunt deamu în proces de editare romanul lui M.Cohana "Dreptate" şi povestirea de V.Malev "Răsăritul", încep a tipări proză poeţii: B.Istru - "Povestiri", F.Ponomari - romanul "Maiacul Chetroasei". Apar cărţile scrise în limba rusă ale lui S.Pasico "Dva druga", "Smelîi", V.Diubin - "Socolic", V.Şevelov "Orujie silinîh", N.Muratov "Codrii" şi altele.
Cu povestirea "Foc" de Ia.Cutcoveţchi se începe o treaptă nouă în proza noastră. Apar eroii zilelor noastre, trataţi cu un simţ realist sănătos care ni-i face apropiaţi şi verosimili. Eroii săi îs soldaţi ai Armatei Sovietice, luptătorii, care apără Stalingradul împotriva cotropitorilor fascişti. Autorul singur participant al luptelor estea a ştiut să prindă marea tărie de suflet a soldatului simplu. Alături de Mişa Biriucov, comunist şi luptător încercat alături de alţi înfăţăşători ai marelui norod rus, luptă şi cresc ca soldaţi conştienţi moldovenii Efim Musteaţă, Vasilii Frunze şi a. Sufletul de colhoznic al lui Musteaţă, ori de muncitor al lui Biriucov, păstrează farmecul şi simplitatea caracterelor estea unită cu călirea nouă soldăţească. Din toate grijile şi preocupările lor reiesă simplu şi fără declamaţii conştiinţa răspunderii uriaşe de soarta patriei pe care a sădit-o în sufletul oamenilor partidul comunist. Şi dacă Efim Musteaţă creşte dintr-un ţăran timid şi tăcut în comandant de tun, luând locul comandirului erou M.Biriucov când acesta cade ucis, apoi asta se petrece real şi logic, eroismul găseşte afinităţi vii în caracterul de ţăran al lui Efim. În simplitatea sa se descopăr adâncimi morale, care întreţin eroismul ista şi-l fac să devină tot mai luminat şi mai conştient. Ce-i dintâi povestire mare moldovenească tratează tema frăţiei noroadelor sovietice. Tema asta îi ilustrată parcă de însăşi dezvoltarea faptelor, ea reiesă din logica vieţii oamenilor sovietici. Povestirea lui Cutcoveţchi are multe neajunsuri, ea suferă în multe locuri de schematism, sunt scene în parte naturaliste, limba nu-i susţinută la un nivel literar înalt. Dar povestirea este o ivire sănătoasă cuprinde adevărul de viaţă, nemijlocitul faptelor. Anume din fapte din purtarea firească a oamenilor se vede patriotismul, frăţia noroadelor şi adâncimea calităţilor morale ale oamenilor sovietici.
După război, în creaţiile închinate luptei pentru restabilirea gospodăriei săteşti, zidirii colhozurilor scriitorii tot mai stăruitor arată rolul conducător al partidului, pătrunderea conştiinţei de partid în sufletul adânc al norodului. Asta înseamnă nu numai creşterea acestei teme în realităţile vieţii noastre, dar şi o creştere politică a scriitorilor, care a adus la sporul ista. Cu asta creşte şi însemnătatea educativă a literaturii noastre. Tot mai îndrăzneţ scriitorii încep a crea tipul eroului înaintaş, erou care păstrând şi adâncind omenescul îl ridică la un nivel înalt de tipizare a ceea ce este mai bun şi mai eroic în oamenii sovietici. În povestirea "Dealul viei" de A.Cosmescu se oglindeşte momentul demobilizării, când foştii luptători întorşi acasă, se încadrează din nou în munca paşnică. Vremea asta în Moldova a coincis cu organizarea colhozurilor în raioanele de asfinţit, cu colectivizarea gospodăriei săteşti. Se întorc depe front eroi încercaţi, oameni simpli sovietici, care au luptat în numele celui mai sfânt ţel umanist, apărarea Patriei şi slobozirea noroadelor. Ei se întorc cu mult mai copţi, crescuţi şi căliţi în focul luptelor, se apucă de ridicarea vieţii paşnice, pentru care au luptat. Intră în lupta asta invalidul Mitrea Sârbu, care biruieşte nu numai simţul dureros al invalidităţii sale, dar şi o dramă puternică de dragoste, pe care invaliditatea o adânceşte şi mai mult. Alături de Mitrea stau totdeauna comuniştii din sat, tovarăşii lui de front, care-l ajută să găsească bărbăţia trebuincioasă în prietenia lor, în tăria caracterelor de comunişti, gata să înfrunte orice greutăţi. Aiştea sunt Vasile Bejenaru, Andrei Darie, Rodion Borcoman. Evoluţia lui Mitrea dela straşnica încruntare şi izolare interioară cu drama sa nemărturisită pănla salutul biruitor al vieţii, când el se regăseşte în stroi, pe tractor, cu echilibrul sufletesc refăcut, se petrece într-o legătură strânsă cu creşterea satului său natal, cu dezvoltarea colectivului cu care el merge legat pe viaţă. Mitrea Sârbu, Vera Darie, Andrei Darie, Vasile Bejenaru, sunt eroi, care întruchipează chipul oamenilor noi, din sat a luptătorilor conştienţi pentru zidirea colhoznică, pentru noua morală de viaţă. Eroii iştea sunt o ivire însemnată pe linia creării tipului pozitiv în literatura sovietică moldovenească. Trebuie să spun, că în "Dealul viei" întâlnim caractere bogate de eroi pozitivi, mai ales al lui Mitrea şi al Verei. Îmi pare că ei împlinesc acel rol educativ, pe care-l cerem noi, ca să trezească simpatia în sufletul cititorilor, tendinţa de creştere morală la pilda lor. Autorul a găsit o linie de complicaţii dramatice, care ajută mult la dezvoltarea şi îmbogăţirea caracterelor lor. Păcat, că asta nu s-a petrecut cu secretarul comitetului raional de partid Andrei Zorin, pe care autorul înloc de a-i da un rol plin şi puternic îl pune numai să rostească cuvântări drepte. Scriitorul nu cearcă să creeze eroul ista pe baza unui caracter omenesc reliefat, care s-ar cere singur în situaţiile cele mai trebuincioase şi şi-ar desfăşura creator linia sa. Noi ştim cât de mult îl ajută pe scriitor un erou bine conceput care începe a-şi desfăşura linia lui logică şi-l duce pe scriitor în situaţii neprevăzute dar drepte. Se spune, că Puşkin ar fi spus unui prieten: "Ştii ce ştire mi-a trântit Tatiana? S-a măritat. Nu m-am aşteptat la una ca asta". Putem să credem că asta-i adevărat. Tatiana pe linia logică de desfăşurare a caracterului şi a vieţii sale putea să ajungă la pasul ista, care l-a uimit chiar şi pe genialul ei creator.
Lev Barschi în anii dela urmă a scos două povestiri mari pe cele mai arzătoare teme ale vieţii noastre de astăzi. "La Floreni" din viaţa inteligenţiei satului colhoznic şi "Bujorenii" în care-i oglindită lupta organizaţiei de partid şi a ţărănimii colhoznice pentru ridicarea gospodăriei colhoznice, pentru împlinirea hotărârilor istorice ale Plenumului din septembrie. Trebuie să spunem, că "Bujorenii" este deocamdată singura lucrare mai însemnată în proza noastră pe tema asta arzătoare. Trebuie subliniată îndrăzneala, cu care scriitorul se apropie de tema asta de mare răspundere şi de tare bogată problematică actuală. În centrul povestirii îi viaţa şi munca comuniştilor conducătorii raionului, a fruntaşilor colhoznici arătaţi în conflicte reale de luptă, conflicte însemnate pentru stadiul actual al creşterii colhoznicilor. Secretarul comitetului raional de partid Nistreanu, eroul conducător în povestire îi arătat conducând lupte pentru însuşirea terenurilor noi şi a culturilor noi, mobilizând pe comunişti şi pe activişti, ciocnindu-se cu elementele reacţionare ca sectanţii ori cu carierişti de teapa lui Cornea. El munceşte la locul său de răspundere şi de mare frământare permanentă cu conştiinţa datoriei de partid şi a răspunderii pe care o poartă. Trebuie să subliniem, că povestirea-i scrisă realist, cu o linie de dezvoltare interesantă şi dramatică. Autorul nu s-a ferit de greutăţile şi ciocnirile vieţii, da le-a căutat şi le-a găsit oglindindu-le în chip convingător. Recenzată în "Literaturnaia gazeta" povestirea a primit o preţuire îndeobşte dreaptă. Îi nelămurit dece povestirea asta, care bineînţeles, are şi serioase neajunsuri, a fost pur şi simplu anulată de anumiţi critici de la noi, prin fraze absolut nemotivate. Povestirea are cum am spus neajunsuri serioase. Chipul secretarului comitetului raional de partid nu-i în totul realizat. El se zbate într-un şir complicat de întrebări mai mari ori mai neînsemnate. De multe ori el nu alege pe cele mai hotărâtoare din ele, ca să-şi concentreze energia, da şi-o risipeşte ocupându-se de treburi mărunte. Apare uneori nehotărât şi slab. Ni se pare, că la asta a înrâurit şi forma aleasă de autor de monolog interior, care aici nu-i cea mai potrivită. Introspecţia permanentă a lui Nistreanu, prin care-s redate toate evenimentele îi dă o notă de anumit intelectualism, nehotărâre. Se simte, că lucrarea a fost scrisă în grabă. Apoi autorul a prelucrat-o.
Vorbind despre eroii pozitivi, care au ocupat deamu un loc de cetăţenie în proza moldovenească, însemnăm pe tinerii muncitori din povestirea lui S.Şleahu "Tovarăşul Vanea" şi mai ales pe eroul principal cu acelaşi nume. Tovarăşul Vanea întruchipează chipul revoluţionarului din ilegalitate, a muncitorului tânăr, care, ridicat la o înaltă conştiinţă de clasă, a intrat în lupta revoluţionară împotriva ocupanţilor şi a exploatatorilor, pentru socialism. Tovarăşul Vanea, secretarul organizaţiei orăşeneşti a tineretului comunist, simbolizează pe tânărul fecior al norodului rus, care prin curajul, prin devotamentul său faţă de cauza muncitorească, însufleţeşte la luptă pe tineretul muncitor moldovenesc. Însemnăm aici şi pe unii eroi din romanul lui Lipcan, cum îi învăţătorul Murzin, om rus dintr-o generaţie mai veche, care nu-i încadrat în mişcarea revoluţionară, dar care totuşi face un uriaş lucru pozitiv. El cultivă în sufletele tinerilor dragostea pentru cultura rusă, pentru creaţiile geniale ale lui Belinski, Cernîşevski, Necrasov. În articolul său "Despre proză" criticul R.Portnoi îl priveşte pe Murzin ca o pildă de erou palid, lipsit de individualitate. Alături de Perciun, Sorocean şi a., Murzin îi un caracter real, cu multe trăsături tipice înălţătoare, a cărui tărie constă nu în dezlănţuiri energice, da în reţinerea interioară, în tăria mută a împotrivirii sale. Da asta uneori îi mai însemnat decât a tuna şi a fulgera. Mi se pare, că pildele arătate ne îndreptăţesc să afirmăm, că eroul pozitiv a apărut în literatura noastră. El creşte, înaintează şi are toate şansele să iasă pe primul plan. Asta se va întâmpla, numai dacă scriitorii l-or susţine din toată inima şi dacă critica noastră se va ocupa de ei cu toată seriozitatea.

3. LEGĂTURA CU VIAŢA

Cu cât proza şi îndeobşte literatura noastră ridică teme tot mai grele şi mai cu îndrăzneală, cu atât pentru noi se pune mai categoric şi mai adânc problema cunoaşterii realităţii, a pătrunderii proceselor mari, care se desfăşoară în viaţă.
Mai aproape de viaţă! Asta-i chemarea, pe care ne-o adresează nouă partidul, cerându-ne să studiem realitatea, să cunoaştem şi să ne orientăm drept în cele mai complicate probleme ale vieţii, să cunoaştem oamenii, şi să-i oglindim în toată bogăţia şi frumuseţea lor sufletească. Aproape de viaţă înseamnă aproape de opera vie de zidire a comunismului, pe primul plan de luptă pentru împlinirea hotărârilor istorice ale partidului. Pentru noi asta este o întrebare de extraordinară însemnătate, de care depinde sporul muncii scriitoriceşti. Cum ne purtăm noi faţă de chemarea asta. Mai aproape de viaţă! Putem spune hotărât, că asta-i dorinţa arzătoare a majorităţii scriitorilor, de asta să nu ne îndoim. A-i învinui pe scriitori de nepăsare faţă de lozungul ista, înseamnă a degrada întrebarea, a o scoate din rândul problemelor temeinice şi a o trece în rândul ciondănelilor.
Drept, că la noi sunt scriitori prea strâns legaţi de cabinetul de lucru ori de şaşlăcăriile din Chişinău, care iesă rar în colhozuri, la zavoade, în viaţa aspră şi clocotitoare a republicii. Sunt însă încredinţat, că n-om dezlega întrebarea, chiar dacă om face la tovarăşii iştea propiscă în colhoz. Cum trebuie noi să înţelegem faptul ista, ca să-i găsim dezlegarea spornică?
Pricinele trebuiesc căutate în pregătirea ideinică a scriitorilor, în putinţele de pătrundere teoretică în conflictele vieţii, în călirea marxistă-leninistă a cadrelor scriitoriceşti şi a criticilor. Să ilustrăm asta într-un tablou al literaturii de după război.
Iată unele din cele mai mari lucrări apărute în ultimii ani: "Deşteptarea" de A.Lipcan, "Codrii" de I.C.Ciobanu, "Ţăranii" de Banaru, "Răsăritul" de V.Malev, "Tovarăşul Vanea" de Şleahu, "Mama" de I.Canna, "Povestiri" de I.Druţă, piesa "Covorul Ilenei" de L.Corneanu, "0 rază în întuneric" de Ris şi Cravţov şi apoi chiar şi "Andrieş" şi "Buzduganul fermecat". Toate lucrările estea vorbesc despre trecut, ori îs din lumea basmelor. Să luăm alt şir: "Foc" şi "Zorile" de Cutcoveţchi, poema "Ţara mea" de Bucov, "Pohoarnele" de B.Istru, "Dealul viei" de Cosmescu, "Cântecul zorilor" de G.Meniuc, "Maiacul Chetroasei" de F.Ponomari, "Lumina" de A.Lupan, toate aestea tratează problema colectivizării raioanelor de asfinţit, anii 1947-1949. În sfârşit al treilea şir de lucrări din viaţa colhoznică de după colectivizare, ori în afară de viaţa colhozurilor: Bucov "Cresc etajele", Cosmescu "Urcuş", "Spre liman", Barschi - "La Floreni", "Bujorenii", Şalari - "Pionerii din Măgura nouă", Druţă - "La noi în sat" şi a, apoi poemele lui Gujel - "Mugurii" şi "Povestea ciotunului", "La noi acasă" de Condrea, "Fericirea Mărioarei" de Corneanu şi Gherchen, "Cântecul Lăpuşniţei" de Portnoi. Îndeobşte tabloul ista ni-i cunoscut. Noi demult manifestăm îngrijorare pentru fuga asta a scriitorilor în trecut. În lucrările din prima şi a doua listă avem de a face cu conflicte născute din lupta de clasă împotriva moşierilor, jandarmilor, a ocupanţilor, lupta împotriva năvălitorilor fascişti, lupta pentru lichidarea culăcimii ca clasă. Iată, însă, că în faţa noastră s-au ridicat pe planul întâi masa extraordinar de complicată a ciocnirilor noi, tipice pentru creşterea noastră de astăzi, lupta pentru întărirea colhozurilor pentru ridicarea clasei noi muncitoare, pentru educarea inteligenţiei sovietice, lupta de trecere dela socialism la comunism. Cum se răsfrânge problematica asta în operele scriitorilor? Am văzut, că mult mai neîndestulător. Aici anume şi simţim caracterul adânc şi complicat al întrebării despre legătura cu viaţa. Putem spune, că scriitorii preferă temele din trecut pentrucă viaţa veche rămasă într-o epocă trecută îi mai apropiată decât ziua de azi? Dece scriitorul, care traieşte şi se întâlneşte zilnic cu oamenii Chişinăului sovietic, se ocupă de o temă din trecut mai îndepărtată şi mai puţin trebuincioasă? Cea mai de seamă pricină mi se pare este, că noi nu ne-am învăţat a descoperi nenumăratele conflicte, ciocniri şi piedici, pe care le biruie astăzi obştea noastră în mişcarea sa înainte.
Se înţelege, că asta pentru scriitori nu se învaţă după conspecte, da se sintetizează în conştiinţa lui din miile de fapte ale vieţii, controlate şi adâncite în lumina teoriei, a concepţiei de viaţă marxistă.
Legătura cu viaţa pentru noi înseamnă nu numai cunoaşterea faptelor /faptele bat la ochi uneori dela prima vedere/, dar mai ales interpretarea dreaptă a lor, integrarea şi rolul lor în lupta vieţii.
Am spus deamu, că scriitorul A.Cosmescu a dat trei povestiri mari, s-a recomandat cu un talent rodnic, cu un stil personal, cu o limbă bogată, mlădioasă. Primele două povestiri "Dealul viei" şi "Urcuş" au ca temă viaţa colhoznică. Am văzut cum cu unele neajunsuri povestirea "Dealul viei" este o lucrare realistă serioasă, cu caractere conturate, cu un dramatism viu, o lucrare în care se simte şi asprimea şi romantica vremii. Lăsând la o parte unele scheme nereuşite, aici lupta de clasă îi hotărâtă, dar ea nu întunecă alte ciocniri şi conflicte neantagoniste, care în chip de neînlăturat se desfăşoară în viaţă. Deatâta povestirea asta a lui Cosmescu a fost primită cu interes de către cititori şi de critică. În mod firesc aşteptau întărirea sporului ista în lucrările următoare. Dar iată autorul a dat a doua sa povestire "Urcuş".
Scriitorii au mai vorbit despre artificialitatea acestei povestiri, nu-i nevoie să ne oprim amănunţit asupra ei, îi simptomică totuşi nereuşita asta a autorului şi face să ne-o lămurim. Dece autorul, care parcă a dat dovadă de cunoaşterea vieţii în prima povestire, pierde calitatea asta în a doua? Povestirea tratează un moment de creştere înaintată a colhozului, înseamnă şi de ridicare al gradului de cultură, şi al nivelului de viaţă al oamenilor. Arată cu alte cuvinte roadele vieţii colhoznice, caracterul nou al vremii, bucuria oamenilor de a trăi. Citim povestirea "Urcuş". Vedem că au dispărut toate, dar absolut toate greutăţile, toate cutele depe obrazul oamenilor, toate preocupările grele, sfezile, durerile, amărăciunile. Poftiţi cu eroul principal Mihuţ Oprea pe drumul Călăraşilor pe care el intră în povestire. Aţi văzut cândva filmele multiplicate pentru copii cu peizajele multicolore, unde operatorii s-au întrecut a împodobi natura cu cele mai uimitoare culori? Asta-i mai nimic pe lângă pădurea şi drumul Călăraşilor. "Plutea asupra locului ista o pace şi o linişte cum numai la margine de pădure poate fi. Nu demult plouase, dar deamu soarele aurea cuprinsul, prefirindu-şi păienjenişul razelor printre frunzişurile copacilor. Undeva departe în pădure,parcă subliniind şi mai mult tăcerea atotstăpânitoare din jur, bătea neostenită o ciocănitoare: şi tot dinspre pădure adia molcom o boare de vânt, aducând un miros cald de ierburi înflorite".
Să nu credeţi, că aista-i un tablou ales anume. Fără exagerare, aproape pe fiecare pagină îi adunată aproape toată frumuseţea pământului. Dar să vedem, ce oameni locuiesc edemurile estea. "Mihuţ a băut apă la o fântână cu căuş, şi a simţit, că o osteneală molcomă i-a umplut toate mădularele: "Aşa trebuie să fi fost apa vie din legendă..." s-a gândit el şi a zâmbit blajin. Nu trece nici un minut şi-i iesă în faţă un cocor rănit, iar după dânsul o fată, prietena şi stăpâna cucoarei tare asemănătoare cu Genoveva de Brabant. Deaici începe cunoştinţa dintre eroi, care va creşte în dragoste: "...el a zâmbit blajin, aninând căuşul la loc". Iară peste vre-o câteva rânduri: "Da, - a zâmbit Mihuţ". Se vede, că n-au avut putere ierburile lui Bădiţa Nicoară!.. Apoi citim că: "a zâmbit iar Mihuţ".. Apoi: "Cine ştie.. şi a zâmbit visător Mihuţ... şi s-a pornit pe cărăruie fluierând vesel".
Iată însă, că Mihuţ ajunge zâmbind la comsorgul colhozului: "El a zâmbit înveselit, a bătut la uşă şi a intrat..." Îl întâlneşte pe erou comsorgul, cum credeţi? "Bună să-ţi fie inima, a zâmbit Nicolai Vidraşcu". "Ce? - a râs Mihuţ, strângând prietenos mâna lui Nicolai". Se înţelege, că nici Nicolai n-a rămas mai prejos: "El a zâmbit iar politicos, apoi a luat ciocanul". Merge deamu adunarea comsomolistă, da Nicolai zâmbeşte, uneori mai oftează nu ştim dece, apoi "iar zâmbeşte blajin, ca un fel de răsfrângere a unei mari bunătăţi ascunse".
Apar noi eroi, se desfăşoară şi se complică acţiunea. Intră pe scenă Luminiţa Mogrea. Ea dintâi se înţelege, "a izbucnit într-un hohot de râs, la care s-au alăturat din toată inima Mihuţ şi Nicolai. Peurmă vine Andrei Zâmbrea. El "râde comic ridicând mânile spre cer", apoi iar zâmbeşte Mihuţ, apoi "Zâmbrea se întoarce şi zâmbeşte şi el". Amănunt interesant: "când zâmbeşte Zâmbrea, începea să-i râdă toată faţa. Aşa râd oamenii sinceri şi cu inima bună". Aşa parcă scăldată într-o apă de şcoladă se termină adunarea comsomolistă. Îi drept, că la şedinţă izbucneşte un conflict, pe cât de neaşteptat, pe atât de adânc şi de ascuţit: "Preşedintele colhozului, zâmbind, anunţă adunarea că pregătirea pentru culesul poamei s-au sfârşit cu spor. Deodată se ridică brigadirul vier Barbă Rară şi strigă, că asta nu-i drept, că brigada lui n-a primit coşurile noi pentru culesul poamei. "Da după grafic trebuia să le primim ieri, - a îndreptat el necruţător degetul. Porunciţi să culeg? Mă rog, oi culege! Dar în ce, te întreb? În coşurile vechi, ha? Culesul poamei e o sărbătoare!.. Îi frumoasă, avânt, artă. Ochiul trebuie să se bucure, inima să cânte, mânile să se mlădie... Aşa se zideşte obştea comunistă - prin cultură, frumuseţe, fericirea omului muncitor! Unde-s coşurile mele cele noi? Cine ştie cu ce s-a fi terminat drama asta, dacă Dochiţa nu l-ar fi asigurat pe Barbă Rară, de care dealtfel era îndrăgostită ca şi el de dânsa, că va primi coşurile mâine. Auzind asta, bineînţeles, eroii au zâmbit şi s-au împăcat. Ca o obsesie de prefăcătorie dulceagă te urmăresc toate zâmbetele estea dealungul cărţii. Aşa şi vin toate sporurile vieţii în faţa eroilor, mură în gură, şi numai se roagă să le înghită. Chiar şi lucrul de gazetă seamănă cu fierberea dulceţilor pentru copii. Siropurile zâmbetelor dezleagă toate întrebările vieţii.
Îi cu neputinţă, ca scriitorul să nu fi simţit falsitatea ţipătoare a povestirii. Şi-i uimitor, că povestirea n-a fost întâlnită cu strigătul de protest al scriitorilor şi al cititorilor. Asta ne arată cum cultivăm noi simţul literar.
Oare se păstrează ideea povestirii sau mai bine zis intenţia autorului, care pare să fi fost proslăvirea vieţii noi în colhoz, mai ales a vieţii tineretului, care suie pe drumul bucuriei? Nu, n-a rămas nimic. Falsitatea atitudinii scriitorului faţă de viaţă a anulat-o, a scos-o din inima oamenilor şi a turnat-o într-o grimasă pe feţe de şocoladă.
Noi îl ştim pe Cosmescu ca un meşter bun al limbii literare, al stilului, dar datorită dulcegăriilor din conţinut, limba povestirii estea de multe ori îşi pierde naturaleţea, parcă autorul s-ar practica în stilizaţii după modelurile lecturilor sale.
De multe ori aşa şi simţi, parcă se ia la întrecere cu Sadoveanu "chipurile să-ţi arăt, că şi eu pot ca dumneata". Se înţelege, că stilizând, chiar după cele mai bune modele, limba îşi pierde viaţa; superficial pare bogată, dar în fond devine cărturărească, se preface în încercări de virtuozitate formalistă. Iată asta este o povestire tipică, în duhul lipsei de conflict. Este a doua povestire mare a unui scriitor talentat cu simţ literar. Deunde vine poticnirea asta? Şi ne învaţă ceva pe noi? Cred, că ne învaţă tare multe. În primul rând povestirea îi rezultatul acelei concepţii despre care am pomenit, şi pe care unii critici o mai popularizează şi astăzi, că luptă, ciocnire, conflict pentru noi înseamnă doar luptă, ciocnire, conflict cu duşmanii. Alte conflicte ei nu văd.
Propagatorii acestei păreri fac mină de înaltă priveghere, chipurile ei nu se încurcă în mărunţişuri, de ascut şi supraascut problema conflictului şi a vegherii. De fapt, ei demobilizează prin asta pe scriitor; elementul negativ antagonist îl prefac într-o biruinţă întâmplătoare, izolat de complicaţiile vieţii obişnuite. Ai descoperit buruiana, ai zmuls-o, ai zvârlit-o şi cu asta s-a terminat, alte zeci de sute de forme de manifestare a rămăşiţelor vechi dăunătoare rămân neglijate. Privegherea ascuţită rămâne o datorie permanentă a oamenilor sovietici, scriitorii trebuie s-o cultive şi s-o dezvolte. Dar a reduce problema conflictelor numai la asta înseamnă pe de o parte a închide tematica literaturii, pe de altă parte a educa oamenii nu în duhul luptei, da în duhul împăcării cu toate relele şi ticăloşiile.
Povestirea "Urcuşul" a lui Cosmescu este o pildă grăitoare şi despre atitudinea faţă de viaţă. Ai să spui că el se poartă nepăsător faţă de temă, că a ocupat o atitudine obiectivistă? Nu, doamne fereşte! el manifestă pe fiecare pagină atitudinea sa de solidarizare cu eroii comsomolişti, îi iubeşte, iubeşte faptele lor, îmbrăţişează cauza pentru care ei trăiesc. În forma asta este: în fond însă, povestirea dovedeşte cum am văzut o mare rupere de viaţă. Scriitorul a înţeles, că singura sa datorie să-i tămâieze pe eroi, să laude viaţa, să le cânte osanale şi el socoate sincer, că asta este atitudinea politică luptătoare pentru zidirea socialistă.
Noi deseori întâlnim la scriitori substituirea asta, prefacerea lucrului viu într-o formalitate. Tare rodnică în pilde îi poezia noastră; se poate spune, că-i îngrijorător de rodnică: citim din Paul Mihnea:

Purtând în gând şi-n inimă ucazul -
Cu dragostea din fiecare slovă, -
Cu numele eroilor Moldovei
Cu pilda lor ce ne înarmează.
Şi cu mândrie inima se zbate
Şi braţele zvâcnesc de râvnă mare,
Şi gândul vede roada -mbelşugată, -
Şi-l vede Moscova pe fiecare:
... Ca Vera Doru dela Dubăsari
Şi ca Lupaşcu dela Slobozia.
Poezia "Detaliul lui":
Apasă cu putere manivela,
Şi-n tact cu calda inimii bătea
Porneşte strungul. Scapără oţelul
Cuţitelor, care strujesc oţelul.
Apasă iar şi iar cu mâna dârză
Şi cu avântul vieţii sale -ntregi.
Detaliul îi gata, şi cu dânsul -
Îi gata planul anului cincizeci.

Tot aşa sunt "Obozul păcii", "Vasile Chiţcanean" şi multe, multe poezii, în care autorul se apropie de tema socială. Asta nu-i numai declaratism, îi atitudinea formală faţă de viaţă. Luaţi cartea poetului Darienco "Poezii", a lui Roşca, a lui Deleanu. Vă copleşesc exclamaţiile, laudele goale la adresa colhoznicilor, muncitorilor, o adevărată linguşire faţă de eroi. Parcă oamenii stau la munca lor grea de răspundere, topesc fierul, zidesc zavoade, cosesc grânele, da poetul aleargă din urma lor şi-i tot tipăreşte pe umăr: Molodeţ! Molodeţ! Foarte bine! Dă-i înainte! Asta se cheamă a nu fi nepăsător, a lua parte la viaţa şi la munca oamenilor. Poate poetul să-şi spună cuvântul său de slavă şi entuziasm pentru faptele eroice ale oamenilor muncii, pentru măreţia vieţii noastre? Se înţelege, că poate şi trebuie. El trebuie să pună în asta tot sufletul şi toată puterea talentului său. Dar cum să pui toată puterea talentului şi a inimii atunci, când dela început te aşezi în atitudinea de spectator faţă de viaţă? Stai nu înăuntru rândurilor, ca să simţi că te apasă aceeaşi greutate, da dinafara lor, însemnând ce-i bine şi ce-i rău. Contemplaţia asta noi ne stăruim deseori s-o ascundem, dar ea sub orice formă n-ar fi, apare la suprafaţă goală, uscată. Lucrul îi mai greu, decât ne pare la prima vedere. De multe ori noi ne erijăm în rolul de povăţuitor depe catedră şi uităm, că învăţătura noastră îi aceea a tovarăşului de luptă, pentru aceeaşi cauză numai cu alte arme.
Noi luptăm pentru zidirea comunismului nu prin declaraţii, da prin dezlegarea migăloasă a tuturor conflictelor, prin biruirea cu sudori, dureri şi bucurii a fiecărei piedici, care o întâlnim. Scriitorul simte asupra lui greutatea acestor ciocniri, el vede, că pentru dânsul nu poate să fie hodină pânce nu va ajunge la dezlegarea cutărei ori cutărei greutăţi, alături de eroul său?
Nu-i tratăm noi prea des pe eroii noştri, nu ca pe nişte tovarăşi şi cetăţeni de răspundere pe care-i stimăm, da ca pe nişte copii minori care nu pot trăi de capul lor? Atitudinea noastră: părinţii care se minunează şi se desfată de şotiile copiilor.
Din Bogdan Istru "Cuvânt tinereţii":

Tinereţe, imn de primăvară!..
Cât de tare-i suflul dimineţii,
Cât de proaspăt, cît îi de curat !..
Dimineaţa bună-tinereţe...

Iată braţul tău loveşte-n stâncă
Stânca se deschide furtunos,
Arc ţinteşte apa. Ce frumos
Joacă stropii-n bolta spumegândă!

Ce frumos îţi cad apoi cascade...
Ca un colier de nestemate...
Cât de tare-i suflul dimineţii!
Cât de caldă-i primăvara vieţii!

În poezia "Zidire":

Iată zidurile...
Ce înalte!
Parcă vii se-ndreaptă în azur.
Ca şi cum din bloc cioplit cu dalta
Ar tot creşte harnic împrejur
Iar în jos e fundamentul casei
Cât de tare şi de neclintit!

Bogdan Istru s-a recomandat ca un poet cu mari putinţi de creştere. Noi ştim că în drumul său a avut de învins greşeli despre care s-a vorbit şi în hotărârile de partid şi la discuţiile scriitoriceşti, dar el ne-a arătat o atitudine activă faţă de viaţă, atitudinea asta l-a şi ajutat să biruiască neajunsurile, să creeze lucrări ideinice şi artistice de valoare.
Se citesc cu un simţământ de mulţumire poema "Pohoarnele", cele mai multe poezii din "Aleea păcii", "În avangardă". O deosebită grijă de măiestrie literară, limba curată, bogată în imagini, are în ea o prospeţime a sa, după care poţi să-l recunoşti pe Istru. Dar totuşi chiar şi în cele mai bune lucrări, nu-s, nu-s şi deodată te îtâlneşti cu exclamaţii de felul arătat, care au ceva tot din reminiscenţa stilului vechi istrian. Vreau să fiu bine înţeles, aici nu-i vorba de a mărgini simţul de minunare şi admiraţie în faţa realităţii noastre, îi vorba de a-l adânci şi a-i da omenescul fără de care exclamaţiile noastre sună gol. Presa noastră a vorbit despre neajunsurile din piesa lui L.Corneanu şi Gherchen "Fericirea Mărioarei". Între neajunsurile cele mai de seamă ale acestei piese stă artificialitatea conflictului, transformarea ciocnirilor de caractere şi de tendinţe într-un adevărat capriciu de copii năzuroşi. Îi vorba despre conflictul cunoscut dintre Petre şi Mărioara, unde aişti doi îndrăgostiţi chiar la masa nunţii ajung la o ruptură aproape tragică din pricina că Petre cere miresei să plece mâine în ajutorul colhozului vecin, da Mărioara vrea să plece peste câteva zile, când va termina lucrările grabnice din brigada sa. Artificialitatea conflictului a dus la aceea, că şi eroii au devenit palizi şi cu prea puţină viaţă şi prin urmare şi piesa a pierdut mult din puterea de înrâurire, a devenit în mare parte convenţională, uşoară.
Eu mă opresc asupra lucrurilor estea nu pentru a-i face încă odată autorului nişte reproşuri pe care mi se pare că el le-a înţeles. Vreau să vedem în ce parte trebuie să căutăm pricinile acestei nereuşite. Eroii, oamenii noştri îs trataţi de autor nu ca oameni de mare răspundere, care fac conţinutul vieţii noastre, da îs trataţi ca oameni nevârstnici, cărora scriitorul chiar dacă nu ştie prea multe dar totuşi poate să le spună câte ceva.
Să ne gândim la cuvintele lui Andrei Alexandrovici Jdanov "Fiecare zi îl ridică pe norodul nostru tot mai sus şi mai sus. Noi nu mai suntem astăzi aceia, care am fost păn în anul 1917. Şi Rusia deamu nu mai este aceeaşi şi caracterul nostru nu mai este acelaşi. Noi ne-am schimbat şi am crescut împreună cu prefacerile cele măreţe, care au schimbat din rădăcină faţa ţării noastre".
Nu-i nevoie să-i mai spunem lui Corneanu, că sute şi mii de colhoznici şi muncitori sovietici se ridică la locuri de conducere, de mare răspundere, că ei dau dovadă de o maturitate politică cetăţenească dela care avem tare mult de învăţat. Se înţelege, că oamenii iştea au şi o viaţă personală bogată şi înaltă, iar dacă şi fac greşeli ori abateri în normele lor de purtare, apoi şi aestea nu sunt copilării, da poartă peceata caracterului lor matur. Cred, că naivitatea exagerată a eroilor, ciudăţeniile ori capriciile lor dezvăluie o atitudine nu numai de spectator a scriitorului, dar şi de spectator prea încrezut, care neglijează oarecum oamenii, îi socoate aprioric mai slabi decât el.
Autorul îi în drept să riposteze: cum eu să nu ştiu viaţa? Doar îmblu prin republică, mă întâlnesc cu oamenii, mă stăruiesc să adun material.
Noi nu-l învinuim de amăgire, nu afirmăm că improvizează lucruri uşuratice. Subliniem, că cunoaşterea vieţii nu înseamnă numai bogăţie de informaţie, da înseamnă contopire organică cu firea şi retrăirile eroilor, solidaritate de viaţă şi de luptă cu dânsa în problemele care îl preocupă, înseamnă colegialitate şi tovărăşie între scriitor şi eroul lui, în dezlegarea problemelor estea.
Înseamnă să nu ne înşelăm noi singuri cu bagajul de informaţii, pe care l-am adunat, socotind munca împlinită. Spun asta şi pentru altă pricină. La noi lozungul "Mai aproape de viaţă" se preface prea des în mijloc de hărţuială asupra a 2-3 scriitori, pe noi însă, pe ceilalţi parcă asta nu ne priveşte. Noi cunoaştem viaţa. Aşa puteţi citi cu orice prilej, că Deleanu şi Mihnea sunt rupţi dela viaţă, puţin îmblă prin republică. Asta-i drept, dar asta-i drept şi pentru mulţi alţii. Să nu ne-nşelăm, problema legăturii scriitorului cu viaţa este mult mai adâncă, ea priveşte pe toţi scriitorii în chip foarte variat, şi are cea mai organică legătură cu pregătirea noastră teoretic ideinică, cu chipul cât de organic şi adânc am însuşit noi pregătirea politică marxistă-leninistă, ca să înţelegem şi să interpretăm viaţa depe poziţiile ei.
Legătura cu viaţa este în total stilul de viaţă şi de creaţie a scriitorului.

4. Dramaturgia

Rămâne în urmă dramaturgia, în privinţa asta toţi suntem de acord. După război au fost scrise şi puse pe scena teatrelor noastre următoarele piese: "În văile Moldovei" - de Ia.Cutcoveţchi şi L.Corneanu, "Buzduganul fermecat" de L.Deleanu, "Cântecul Lăpuşniţei" de R.Portnoi, "Fericirea Mărioarei" de L.Corneanu şi D. Gherchen şi "Covorul Ilenei", "O rază în întuneric" de Ris şi Cravţov, "Puşkin în Moldova" de Comarovski şi Sumarocov, "Lumina" de A.Lupan. S-au publicat ori au fost puse pe scena teatrului de copii piesele mici ori înscenările: "Ţăranul hâtru" de Ia.Cutcoveţchi, "Malicic zolotogo berega" de Sluţcaia, "Ridichea fermecată" de L.Deleanu, "Critica" de Barschi L., "Fata cu zestre", "După plan", "Sărbătorile noastre" de R.Portnoi, "Andrieş", înscenare de Dailis după poema lui Bucov şi altele.
Sunt primite pentru sesiunea anului care vine piesele lui Leonid Corneanu: "Peste Dunărea albastră" - teatrul rus din Bălţi şi "Rusia ne-a scăpat dela peire" - în teatrul rus din Chişinău. Au mai scris apoi piese scriitorii E.Bucov, B.Istru, L.Barschi, I.D.Ciobanu, G.Meniuc, P.Darienco, şi alţii mai tineri.
Dintre piesele arătate avem şi drame istorice ca "Izgnannic" şi "Luci vo time", comedii muzicale ca "Fericirea Mărioarei" şi "Covorul Ilenei", basme dramatice ca Buzduganul fermecat, Andrieş, piese colhoznice "Cântecul Lăpuşniţei", "Lumina" şi a.
Rămânerea în urmă a dramaturgiei noastre preocupă serios obştimea din republică şi mai ales, din capitală. Pe adresa scriitorilor şi a teatrelor noastre vin toată vremea întrebări, nedumeriri şi reproşuri îndreptăţite: când om lichida rămânerea în urmă a dramaturgiei? În hotărârea Congresului V al Partidului Comunist din Moldova, îi pusă o sarcină din cele mai temeinice în faţa noastră, ridicarea dramaturgiei sovietice naţionale. Totuşi sporurile sunt tare mici. Şi de bună seamă scriitorii şi Uniunea scriitorilor poartă cea mai mare răspundere pentru asta. Totuşi trebuie să vorbim şi de purtarea teatrului.
Noi am dat zacazuri obşteşti scriitorilor, care dau destule garanţii, că or duce la capăt un lucru aşa de însemnat. Scriitorii au luat îndatoriri şi amu lucrează la crearea pieselor noi, aşa că putem raporta congresului, că în vremea anului de faţă or mântui: Emilian Bucov - piesa "Oameni pe schele", G.Meniuc "Trântori cu bucluc", L.Barschi - "Agronomul SMT", R.Portnoi - "Rezerva". S-au discutat şi deamu se prelucrează piesele lor scriitorii I.Druţă - "Sfârşitul jalbelor", Iu.Edlis - "Ploaie de primăvară", I.D.Ciobanu - "Dumitru Frunze". Lucrează la crearea primei opere moldoveneşti "Haiducii" scriitorul Vl. Russu împreună cu compozitorul D.Gherşfeld. Amintim tot aici că se duce lucrul de turnare a două filme moldoveneşti: "Ileana" scenariul de Barset şi Corneanu şi "Andrieş" de E.Bucov.
Amu parcă se mai interesează conducătorii teatrului de câte o piesă a scriitorilor noştri, mai ales, că după cum afirmă regizorul tov. Gherlac, în repertuarul fiecărei stagiuni trebuie să fie şi o piesă - două a dramaturgilor noştri. Ce se face mai departe în Uniunea scriitorilor, ce piese sunt în manuscris când şi cum se discută ele, ce prezintă aceste piese din manuscris, tovarăşii dela teatru nu se interesează. Aşteaptă când le-a mai trebui pentru repertuar încă o piesă. Aproape nici la o discuţie a secţiei dramaturgice nu-i vedem nici pe conducători, nici ne artişti.
Nu se bucură de o soartă prea bună nici acele piese, care intră în repertoriul teatrului. Mai toate dispar depe afiş după 5-6-7 reprezentaţii. De multe ori se joacă cu sala în mare parte goală. Care-i pricina? Sunt prea slabe piesele? Recunoaştem, că multe piese au neajunsuri, nu-s destul de scenice, nu ascut problemele puse, nu provoacă retrăiri adânci în sufletul oamenilor. Totuşi teatrul nu poate reduce totul la asta. Ştim bine, că cele mai minunate piese clasice pe scena teatrului nostru au avut o soartă tot aşa de tristă. Dispar depe scenă după câteva spectacole. Aşa s-a întâmplat cu "Duşmanii" de Gorki, "Fără zestre" de Ostrovski, "Revizorul" de Gogol, apoi "Cine râde la urmă" de Crapiva şi altele. Noi nu vorbim de dramaturgie numai pentru a face zgomot în jurul ei şi a însemna în darea de seamă c-am vorbit. Este o întrebare extrem de serioasă, care trebuie dezlegată: dece singurul teatru naţional din republică duce o existenţă formală? Dece multe spectacole merg cu câte 20-30 spectatori în sală, atunci când pe scenă adesea joacă mai mulţi artişti? Nu ştiu, dacă teatrul îi în stare singur să dezlege întrebarea asta, dar ea trebuie lămurită şi dezlegată. Astfel nici pe scriitori nu-i aşa de uşor să-i mobilizăm a scrie piese pentru 30 de spectatori.
Teatrul moldovenesc pentru a contracumpăni starea asta merge pe linia punerii în scenă a comediilor muzicale. Ştim, că grosul repertuarului său îl formează anume operetele: Volinîi veter, Trembita, Sîn clouna, Roza vetrov, Fericirea Mărioarei, Covorul Ilenei şi a. Nu obiectăm nimic împotriva comediei muzicale, ea îşi are pe bună dreptate un spectator larg, dar a preface teatrul în teatru de operetă nu se poate.
Nu mai vorbim, că în operetele arătate regizorii de multe ori cată tot ce se pretează la şarjă ajungând uneori pânla bufonadă. Piese despre viaţa de azi se pun cu simţul rece al complectării repertuarului după prescripţii.
Anul ista teatrul a plecat pe toată vara în turneu prin raioanele repubicii. Credeţi cu un repertuar colhoznic?
Cu "Zolotaia mamocica" şi cu "Fiica procurorului". Scriitorii noştri trebuie să se lege mai strâns cu teatrele ruseşti din Chişinău şi din Bălţi, care au nevoie de repertuar din viaţa republicii. Totuşi problema teatrului moldovenesc muzical dramatic trebuie să ne preocupe, ea trebuie să fie dezlegată concret.
Cum cresc la noi dramaturgii?
La plenumul XIV al Uniunii scriitorilor sovietici, închinat problemelor dramaturgiei, a trecut ca un fir roşu prin toate discuţiile, că dramaturgia sovietică îi legată organic cu dramaturgia clasică. "Dacă reciteşti cele mai bune piese ale dramaturgilor sovietici care au rezistat încercărilor vremii se spunea în referat, vezi limpede cât de trainic îi legată dramaturgia sovietică de dramaturgia clasică rusă din veacurile XIX-XX şi de operele realiste, create de marii scriitori ai celorlalte noroade din ţara noastră". Trebuie să spunem că la noi în republică problema asta îi cu totul în delăsare. Nu mai vorbim de aceea că până astăzi încă n-a apărut pe scena teatrelor nici o piesă a dramaturgiei clasice naţionale, dar nici măcar în şcoli nu se citeşte şi nu se studiază nimic din dramaturgie nici rusă nici moldovenească. În cel mai greu gen literar - dramaturgia, scriitorii noştri n-au o pregătire câtuşi de puţin sistematică şi calificată. Să zicem că vrem să-i facem pe scriitorii tineri să scrie piese de teatru, unii din ei au şi încercat deamu. Dar ce tradiţii au ei, ce şcoală au trecut din anii tinereţii fragede care să le creeze gusturi, deprinderi, să-i îndemne a scrie o lucrare dramaturgică? Şi nu numai şcoala, dar nici măcar editurile noastre nu editează şi nu popularizează cum trebuie dramaturgia clasică. Îi fapt doar că noi nu le-am dat tinerilor cititori în moldoveneşte nici pe Griboedov, nici pe Ostrovski, nici pe Shakespeare, nici pe Gorki, nici pe Alecsandri, nici pe Caragiale. Trebuie să îndreptăm starea asta de lucruri, să facem educarea cadrelor scriitoriceşti în duhul dragostei şi a cultivării celor mai bune tradiţii ale dramaturgiei clasice.
Republica are nevoie arzătoare de un teatru mutător colhoznic. Îi de necrezut că pân astăzi să fiinţeze în republică un singur teatru moldovenesc, care să plece odată în doi-trei ani prin raioane, şi atunci să ducă tot ce poftiţi, numai nu piese din viaţa şi din preocupările colhoznicilor. Scriitorii îs vinovaţi de rămânerea în urmă a dramaturgiei, trebuie lichidată starea asta şi noi ne-om stărui din răsputeri s-o lichidăm, dar trebuie ca scriitorul să aibă convingerea, că lucrarea lui ajunge la cei pentru care-i scrisă, nu stă de formă în afiş. Este o mare nevoie de piese de teatru pe teme colhoznice, asta îi datoria de cinste a scriitorilor. Dar pentru cine se scriu piesele pe teme colhoznice în primul rând? Pentru ca să le privească treizeci de oameni în Chişinău, atunci când îs puse din nevoie de a raporta, că în repertuar a intrat şi tema colhoznică? Repetăm, nu vrem să abatem răspunderea îmbogăţirii repertuarului asupra teatrului. Dar oriunde nu am fost în colhozuri, am văzut cum aşteaptă oamenii şi cum cer să vină teatrul în sat. Se clădesc cluburi minunate şi case de cultură în colhozuri, în care se poate pune şi cel mai pretenţios spectacol.
Este mare nevoie de un teatru bun, solid, profesional calificat, care să ducă în satele noastre nu numai tematica colhoznică, dar şi pe Ostrovski şi pe Gorki şi pe Alecsandri şi pe Caragiale şi pe Moliere. Şi fiţi încredinţaţi, un asemenea teatru poate să umble anul întreg prin republică şi nu s-a întâmpla niciodată să joace într-o sală cu treizeci de spectatori.
În repertuarul teatrului moldovenesc au intrat cu uşurinţă piese de nivel scăzut, cu tendinţe bulevardiene ca: "Arde Moldova" şi "În valea viei" de Luchianov. Aceste piese au fost după primul - al doilea spectacol aspru criticate şi scoase din repertuar. Îi simptomatic totuşi că ele au căzut pe gustul regizorilor, care s-au apucat a le pune cu dragă inimă.
Despre nivelul creaţiilor estea poate vorbi noua piesă a aceluiaşi autor. Piesa "Izvorul tinereţii" a fost discutată la Uniunea Scriitorilor şi recunoscută ca clevetitoare. Poate că n-ar face să vorbim de ea, dacă autorul ar fi înţeles critica şi îndeobşte toată învăţătura amară pe care a avut prilejul s-o primească în vremea din urmă. Dar el umblă cu piesa brăcuită, scrie jalbe pela toate instanţele, învinuieşte pe scriitori de necinste, afirmă că piesa asta a fost primită de Cârmuirea teatrelor depe lângă Ministerul de Cultură a URSS. Acţiunea piesei se petrece la un curort sovietic. Din toată acţiunea reiesă că oamenii sovietici pleacă la curort nu pentru a se hodini şi a-şi reface sănătatea, da pentru a se ocupa cu desfrâul.
El introduce înfăţişători ai tuturor categoriilor sociale, pedagogi, ofiţeri ai armatei sovietice, medici, soţii de lucrători răspunzători, ingineri, invalizi ai războiului pentru apărarea Patriei. Personalul medical al sanatoriului se ocupă cu organizarea intrigilor şi a combinaţiilor amoroase. Toţi sunt prezentaţi într-un grad de descompunere morală care nici nu se dedă comentariului. Destul de spus că în căutarea cavalerilor eroinele lui Luchianov, oferă bani graşi. Este şi un specialist care pentru banii iştea găseşte marfa dorită. Trebuie de pomenit că Luchianov a numit piesa satiră, sub forma criticii neajunsurilor. Cu aşa aplomb el cleveteşte asupra oamenilor sovietici. Pe scriitorii care pe drept cuvânt au calificat piesa ca pascvil asupra oamenilor sovietici, el i-a învinuit că sunt împotriva conflictelor ascuţite. Iată a doua faţă interesantă a medaliei "lipsa de conflict". Toată activitatea sa în literatură îi însemnată ca o demagogie neînfrânată cu teoria asta. Era vreme când el striga că trebuie chemată miliţia pentrucă un scriitor a îndrăznit să arate greşelile unui conducător de colhoz, şi deodată aşa s-au întors lucrurile încât el a devenit mucenic şi victimă al acestei teorii. Ne bucură că încă în anul trecut scriitorii noştri au înţeles caracterul clevetitor al piesei estea şi au luat poziţie hotărâtă împotriva ei.
Această piesă ca şi piesele clevetitoare "Gosti" de Zorin şi "Naslednîi prinţ" de Mariengof şi a. ridică pascvilul clevetitor sub numire de satiră. Atunci când natural Luchianov întâlneşte respingerea oamenilor revoltaţi, el a început să strige parcă în apărarea satirei. Îi greu să găseşti un gen literar mai dorit şi mai viu de luptă pentru sănătatea morală a oamenilor noştri decât satira. De aceea anume în apărarea sa trebuie să n-o confundăm cu pascvilul clevetitor. Nu trebuie să lăsăm pe speculanţii în literatură ca în lupta asta de curăţenie ideinică a satirei să pună sub semn de întrebare sloboda noastră de a critica şi de a arăta petele negre care mai dăinuiesc în obşte şi în conştiinţa oamenilor. Maiakovski, cel mai bun şi mai talentat poet sovietic s-a ridicat şi a rămas un model de partinitate şi slujire revoluţiei anume ascuţind arma satirei, batjocorând fără milă şi arzând cu puterea satirei, plăgile care mocneau pe trupul sănătos al revoluţiei. Dela strofele biciuitoare din Ocno ROSTA şi pânla cele mai mari poeme el rămâne de o putere satirică neîntrecută. Satira lui Maiakovski au simţit-o duşmanii revoluţiei, intervenţii, burjuii, belogvardiştii, dar au simţit-o şi toţi acei care tindeau să păstreze şi să cultive în socialism, moravurile putrede ale trecutului, toţi acei care năzuiau să ajusteze socialismul după măsura intereselor şi a gusturilor lor de filisteri. Oare partidul nu ne cheamă întotdeauna să cultivăm şi să dezvoltăm cu îndrăzneală tradiţiile satirei lui Maiakovski? Oare literatura sovietică nu se mândreşte cu cele mai slăvite tradiţii de satiră şi umor? Nu să îngustăm, nu să tunchim da să ascuţim arma asta straşnică de luptă, să o folosim cu cea mai mare pătrundere politică - asta ne învaţă pe noi partidul. Ce înseamnă aici mârâelile otrăvite a acelora care pun sub îndoială sloboda satirei. Este aici o singură condiţie, îi drept: să închinăm arma satirei ca şi toată puterea literaturii noastre, luptei de zidire a comunismului, s-o punem fără rezerve în slujba norodului. Dar cine dintre noi nu slujeşte cu mândrie acestei înalte datorii? Literatura noastră nu slujeşte pentru întunecarea maselor truditoare, ori pentru desfătarea cucoanelor şi a filisterilor. Ea este literatură de partid, şi satira sovietică este tot literatură de partid, este adânc partiinică. Depe poziţiile estea mândre de slujire a norodului, noi avem libertatea nemărginită. Putem lovi în formele cele mai ascuţite şi mai necruţătoare, în orice mutre care ne aminteşte obrazul buhlit al trecutului. Nu să ne hlizim arătând cu degetul, ca nişte străini, la greutăţile cu care se luptă oamenii şi partidul: "Iată ce se face la noi" da să ne mobilizăm la lupta asta, care este şi lupta noastră şi să-i închinăm ei toată puterea armelor noastre. Asta-i temeiul ideinic a literaturii realismului socialist. Se poate striga, se poate bate chiar trevoga când vezi că lanul colhoznic îi năpădit de buruian, dar se poate şi să arăţi cu degetul şi să te hlizeşti: iată ce se petrece în colhozuri. Noi ştim bine să alegem între aeste două atitudini, nu să facem însemnări maliţioase cu subînţelesuri, da să ajutăm la curăţirea lanului colhoznic de neghină. Se înţelege deasemenea că trebuie să deosebim lămurit, să nu încurcăm greşelile întâmplătoare ale scriitorului luptător cu atitudinea celor care strâmbă din nas privind la munca şi la greutăţile noastre.
Mulţi scriitori au început tot mai stăruitor să scrie satiră şi umor. Am vorbit despre comediile muzicale ale lui L.Corneanu "Fericirea Mărioarei" şi "Covorul Ilenei". Piesele estea cu toate neajunsurile care au fost însemnate în presă se bucură de spor, îs jucate întruna, iar "Fericirea Mărioarei" merge în multe teatre din ţară. Nouă ni se pare că ele chiar dacă au o mare parte de convenţional, asta totuşi nu poate fi socotit în total în minusul piesei, de multe ori convenţionalul îi cel firesc genului de comedie muzicală. Mai ales, "Covorul Ilenei" socotim că nu poate fi preţuit drept, dacă n-om ţine seama de caracterul folcloristic al comediei, cu exagerările cunoscute în şarjele şi glumele norodnice. Piesa nu pretinde la un dramatism tulburător. Pornită de la subiectul cântecelor norodnice, a devenit totuşi un spectacol unitar şi bine orientat. Satira ascuţită îi îndreptată împotriva culacilor, perceptorilor, jandarmilor şi a popilor. Prin asta ea are un rol pozitiv, de educaţie pentru truditori. Partea rea este că autorul recurge la combinaţii naturaliste, care în loc să provoace râsul, te resping. Aşa de-o pildă frământările amoroase ale fetei de culac au ceva grosolan naturalist tot aşa încurcăturile popei cu nevasta culacului şi a. Asta apare cu atât mai pronunţat cu cât autorul n-a respectat peste tot cerinţele genului trecând stângaci dela scene de dramatism realist la şarje apropiate de natura circului. Totuşi piesele lui Corneanu împlu un mare gol pe scenele teatrului moldovenesc, se privesc cu interes şi se menţin în afişe.
Au scris poeme satirice împotriva aţâţătorilor de război Gheorghe Meniuc, Emilian Bucov - Visul lui mister Bred, apoi un şir de strigături reuşite, F.Ponomari - Şefului nu-i merge biciuirea şefului birocrat rupt de norod, care încurcă lucrul oamenilor, şi foiletoane în versuri scrie Cruceniuc, fabule au scris Condrea, G. Perov, C.Roşca, V. şi a. Busuioc şi Deleanu - epigrame. Un loc aparte prin laconismul lor, prin realizarea eroilor ocupă povestirile lui I.Druţă.
Se ştie ce însemnătate are expresia, maximal de laconică şi maximal de exactă, mai ales, în satiră şi umor. De multe ori cel mai arzător gând îşi pierde ascuţişul din pricina expresiei greoaie care se opune deznodământului, neaşteptat şi izbitor. Citeşti unele din lucrările tovarăşilor amintiţi, osteneşti da unde trebuie să răzbucnească râsul nu-i lămurit, nu poţi găsi. De asta suferă lunga şi dezlânata poemă a lui Ponomari - Şefului nu-i merge, asupra căruia cititorul trebuie să se oprească migălos pentru a-i prinde sensul. Poema se vede că a fost scrisă în grabă şi tipărită şi mai în grabă, cu totul necoaptă. Lungimi şi abateri fără rost sunt foiletoanele lui Cruceniuc în poemele lui Meniuc. Rămâne deocamdată de salutat interesul cu care s-au apucat scriitorii de satiră şi umor. În ce priveşte măiestria artistică genul ista lasă mult de dorit.

5. Poezia

În anii de după război pe noi ne-au bucurat pe bună dreptate sporurile poeziei moldoveneşti. Aicea şi cadrele scriitoreşti au început să apară mai repede şi mai bogat, şi activitatea lor era mai rodnică, şi tematica mai cuprinzătoare şi nivelul ideinic-artistic mai ridicat. La poeţii cunoscuţi Corneanu, Bucov, Istru, Deleanu, Meniuc, au început să se adaugă insistent nume noi: Cruceniuc, Gujel, Ponomari, Roşca, Darienco, Condrea, Stavschi, Balţan, Mihnea, Zadneprov*, Russu şi alţii. Se poate spune, că atât problematica largă a vieţii noastre obşteşti cât şi problematica internaţională ca lupta pentru întărirea păcii, mobilizarea maselor largi la lupta asta istorică au găsit cea mai largă oglindire în poezia noastră după război. Poezia ţinea un loc de conducere, ea deschidea, ca să zicem aşa, drumul de creştere a literaturii noastre moldoveneşti. Poeţii au început lucrul greu şi migălos de creare a formelor mai mari, poeme. În vremea asta apar "Pohoarnele" lui Bogdan Istru, închinată luptei ţărănimii moldoveneşti din raioanele apusene pentru înfiinţarea colhozurilor. "Ţara mea" de Em.Bucov lărgeşte tema asta îmbinând-o organic cu creşterea clasei muncitoare şi a intelegenţiei moldoveneşti, L.Deleanu scrie "Crasnodon" poema eroilor Gvardiei Tinere, G.Meniuc - "Cântecul Zorilor"; apar poemele lui P.Cruceniuc; "Cuvântul mamei" şi "La Mauzoleu" închinate luptei oamenilor sovietici pentru pace, pentru zidirea socialismului în ţara noastră. "Mugurii" lui A.Gujel - prima poemă moldovenească închinată muncitorimii, comsomoliştilor dela întreprinderi, "Povestea Gorunului" tot de el despre satul colhoznic. Un loc de seamă ocupă "Prietenie" de F.Ponomari prin tema de mare însemnătate educativă. Poema descrie prietenia oamenilor sovietici călită în luptele pentru apărarea patriei, prietenie care este izvorul nesecat al puterii noastre şi în anii zidirii paşnice. Poezia noastră are o înrâurire pedeplin simţită în rândurile truditorilor din republică. Multe poezii sunt larg cunoscute - le întâlnim în sat, în şcoli, la olimpiadă, în casele truditorilor, la harmanurile de trier. Aşa soartă a avut fragmente întregi din poemele citate. Tot aşa putem însemna poezii de pace şi cele soldăţeşti ale lui P.Cruceniuc: "În faţa Cremlinului", "Izvorul viu", "Soţiei", "Patriei", "Îţi aduci aminte", "Întâlnire" şi multe alte, apoi "Patria", "Casa nouă", "Biruinţa", "Tostul cel mare", "Eu merg pe fundul uscat al canalului", "Dela Nistru pânla Don" de Em.Bucov, "Partidului", "În numele vieţii", "Ai zece ani feciorul tatei", "Fetească", "La duruitoare", "Cirscaia de jos" de B.Istru. Lucrătorul în sat "Tiraspolul", "Clădirea nouă", "Îs din Moldova eu", "Scrisoare", "Of cum a fost" de L.Corneanu; "Răspuns fiicei", "Muzeul soldatului", "Rosia", de F.Ponomari apoi cele mai bune poezii a lui L.Deleanu, Condrea, Meniuc, Darienco, Balţan, Zadneprov*, Russu, Roşca şi a. Toate aestea mărturisesc maturitatea poeziei noastre şi trebuie de spus, că orice critică dreaptă, oricât de aspră n-ar fi nu ştirbeşte totalul ista pe care noi avem dreptul să socotim printre cuceririle culturale serioase ale norodului sovietic moldovenesc. Asta nu înseamnă deloc a tăcea faţă de faptele îngrijorătoare care se manifestă uneori în poezia moldovenească. Noi ştim, că dezvoltarea noastră a mers în luptă pentru curăţirea ideinică a literaturii împotriva schimonosirilor ideinice, apoliticul, iviri naţionaliste, cosmopolitism, patriarhalismul reacţionar şi mărginirea naţională, sociologismul vulgar şi a. Ar fi nedestoinic să ne întoarcem asupra unor greşeli din trecut pe care scriitorul le-a lichidat şi să-i scoatem ochii cu ele. Dar învăţămintele luptei pentru creşterea noastră, nu trebuiesc uitate. Spun asta pentru că unii tovarăşi prea înclină a subpreţui experienţa asta, neglijând-o pe baza ceea, că s-au făcut unele exagerări în lupta noastră. Au fost şi exagerări poate, da colectivul scriitoricesc întotdeauna a ştiut să deosebească critica sănătoasă partiinică de abuzurile şi de excesele oamenilor lipsiţi de răspundere. Anume critica asta principială trebuie ridicată în poezia noastră. Toţi suntem de acord, că în anii din urmă, pe când proza s-a dezvoltat în mod vădit, poezia stagnează. Asta s-a petrecut mai ales de când poeţii au hotărât că-i vremea să se ocupe serios de lirică şi de satiră. Mai tot ce am pomenit mai înainte în poezie s-a creat şi publicat în anii trecuţi păn prin anul 1953. După asta mai că nu vedem aşa creaţii, care ar putea sta alături de "Ţara mea", "Crasnodon", "Cuvântul mamei", "Pohoarnele". Scade chiar călirea ideinică, pafosul de luptă publicistic al poeziei, apar tot mai puţine lucrări pe teme obşteşti. Să luăm jurnalul "Octombrie" din anul ista. Excepţie face numărul 1, care înseamnă aniversarea a 300-ea dela Unirea Ucrainei cu Rusia. În el tipăresc poezii închinate sărbătoririi estea Em.Bucov, P.Cruceniuc, P.Zadneprov*, apoi poema pentru pioneri a lui A.Busuioc "La pădure" scrisă la un nivel literar înalt. Mai departe ce avem. Poema lui Ponomari "Şefului nu-i merge", cinci poezii a lui I.Balţan, mai multe versuri de dragoste ale scriitorilor începători, fabule de G.Perov, epigrame de L.Deleanu, lirică de P.Mihnea, miniaturi de Em.Bucov. Mai adăugăm aici şi numărul 6 pe anul 1953, care la fel prezintă poveşti în versuri de G.Meniuc, a căror numiri vorbesc dela sine: "La balul coţofenei" "Povestea unui şoarece", "Chiriac", "Dochia", balada "Mândra" apoi iar usturici, strigături de dor de Bucov, folietoane de Cruceniuc. În lista asta nu intră deloc poezii luptătoare despre pace, despre lupta pentru ridicarea vieţii norodnice, problematica vieţii colhoznice, despre oamenii de muncă, care înfăptuiesc marele planuri ale partidului de ridicare a gospodăriei săteşti. Să vedem ce prezintă versurile tipărite. Luăm poezia lui Mihnea "Răspuns".

Mergeam la braţ iubită pe alee,
Cum mergem cot la cot nu întâiul an
Când a trecut o tânără femee
Cu ochi de vrajă, egale(?) şi alean.

Nu m-am putut, n-am vrut, n-am fost în stare
Să nu-mi întorc privirea în urma ei...
Tu ai văzut şi o mută întrebare
A încolţit atunci în ochii tăi.

Obsesia necunoscutei îl urmăreşte pe poet păncând în Crimeea el o întâlneşte, dar atunci îşi aminteşte de ochii cei alţi de soaţă şi de mamă şi asta îl fereşte de păcat. Noi nu suntem împotriva temei. Îi vorba, că din toată poezia se degajă un păiengeniş de intimităţi, care-i anulează orice rezonanţă obştească, parcă dezvăluie ceva din problemele ...nice ale poetului. Hotărât cu lirica asta îl interesează pe cititorul sovietic. Aceeaşi atmosferă se desprinde din poezia lui Balţan din ciclul său despre ochi:

Îi tare greu când şi-o aţinteşte fiul
Ivirea scrutător asupra ta...
Privirea încrezătoare şi curată
Te întreabă unde te găteşti să pleci...
Poate că-ţi fură inima o altă
Poate că-ţi pare, poate c-o iubeşti.
Da-i sfântă datoria ta şi înaltă
Feciorul tău tu trebuie să-l creşti.

Şi autorul închee:

În ceasul sterp al rătăcirii vane,
Când hotărăşti căminul să ţi-l lepezi,
Privirea asta-n lacrimi de dojană
Ferească-te de paşi greşiţi şi repezi.

Autorul poate obiecta că simplificăm, că ideea are însemnătate, îi legată cu retrăiri sufleteşti serioase. Tocmai aici îi buba, că tema îi tratată simplist de poet. Ea n-a fost ridicată la acel nivel de retrăire poetică, care transfigurează gândurile proprii şi le face să fie simţite adânc de cititori. Rămâne retrăirea îngustă, măruntă, neobştească şi nepoetică. Dacă tema nu-i ridicată pânla nivelul artei, ea păstrează ceva naturalist, ca în poeziile citate, care au o notă neplăcută de mărturisire a tainelor personale.
Să spunem deadreptul, că redacţia n-a trebuit să tipărească strigătele de dor ale poetului Bucov, iar el a dat dovadă de lipsă de bun simţ publicând aceste catrene, adevărate inscripţii de album.

1. Decând mama m-a născut
N-am ştiut ce-i un sărut
Da acuma ştiu şi eu -
L-am gustat şi zău nu-i rău

2. Chistrul are un izvor
Badea are un tractor,
Apa-i bună de băut
Iară badea de sărut

3. Răutule apă dulce
Duce-m-aş şi m-aş tot duce
Pânăla malul cel de lut,
Nu mai pot făr de sărut.

Ieftină poezie ca şi rimele de altfel. născut-sărut; băut-sărut; lut-sărut. Altele:

1. Te doresc de nu mai pot,
N-ai vre-un leac dela selipo?
- La selipo măi bădişor
Nu se vând leacuri de dor.

2. Astăzi am de toate în casă
Îmi lipseşte doar mireasa
Dragă Leano puişor,
Potoleşte-mi dorul dor

Şi aicea ideinicia, bogăţia de conţinut se întrece cu bogăţia rimei: nu mai pot - la selipo; măi bădişor - leacuri de dor; Leano puişor - potoleşte-mi dorul dorul dor.
Scrie lirică poetul V. Russu. Multe din versurile lui îs tinereşti, cu bucurie de viaţă, uneori au o notă de umor cald. Dar şi la dânsul se întâmplă, că lirica degradează pănla dulcegăria complimentelor galante, versurile devin chinuite parcă le-ar stoarce, cum se spune, din piatră seacă. Iată poezia:

Se întâmplă-n viaţă ce să-i faci!
Cu dragostea să nu te împaci...
Flăcăul îi frumos şi îl iubeşti,
Dar de... ca fata...
nu-i mărturiseşti...
Şi-ntr-o bună zi...
te pomeneşti,
Că dragul tău
deacuma şi-a luat
Nevastă din alt sat.
Nu-s fată nu
de lepădat
Dar ce să-i faci...
s-a însurat.
Şi-a fost tăman
pe placul meu
Da nu să nu credeţi
că-mi pare rău,
Eu mi-oi găsi
chiar şi mai bun flăcău...
Şi totuşi vezi, odată măcar de mă săruta,
Pe alta zău că n-o lua.

Nu mai vorbim de artificialitatea acestui monolog. Nimic din trăsăturile sufleteşti ale unei fete tinere care încearcă prima dezamăgire de dragoste. Dacă şi răsare un chip de aici apoi asta este ceva vulgar, care priveşte la dragoste cu un simţ oarecum abrutizat. Nu mai vorbim de stângăcia versului scris în scara maiakovskiană, apoi întrerupt la fiecare două cuvinte cu puncte, puncte, tăman ca la îndrăgostitul din poezia lui Maiakovski. Cu prilejul ista trebuie să spunem răspicat că poetul talentat Russu stagnează în poezia sa la forme primitive. Se simte un mare gol de pregătire profesională, de simţ al frumuseţii literare, se simte lipsa a ceea ce numim stagiul clasic. Nu odată auzim noi ca răspuns la critica care i se aduce că mai toţi cei de-l critică au ceva împotriva lui, că mai că nu fac asta din zaviste şi aşa mai departe. Este aşa o tendinţă la mulţi scriitori ca să prefacă orice încercare de critică într-un prilej de văicăreală, transpunând totul pe linia conflictelor personale. Russu trebuie să înţeleagă, că n-are nimic de învăţat dela asemenea tovarăşi, da are de învăţat din critica aspră şi principială. La noi s-a creat o înţelegere greşită că lirica înseamnă în cea mai mare parte poezie intimă de dragoste. Noi n-am dus o luptă lămuritoare împotriva greşelii estea. Oare n-avem pilde din cele mai grăitoare de lirică cetăţenească? Oare eroul liric nu poate fi un luptător activ pentru cauza care însufleţeşte norodul? Câte pilde mobilizatoare avem noi la Maiakovski, care la cea mai înaltă temperatură creatoare a contopit problema socială cu retrăirile sale cele mai intime. Oare puţine abateri lirice de rezonanţă puternică găsim în poema "Vladimir Ilici Lenin"? Dar una din cele mai intime poeme ale sale: "Pro ăto!" Cu ce putere distrugătoare se năpusteşte el asupra traiului filister, cu cât sarcasm dureros îi loveşte pe cei ce tind să înece romantismul înalt al revoluţiei în confortul onomasticilor şi al palavrelor. Vedem aici o mărturisire din cele mai cutremurătoare ale eroului liric care leagă drama sa lăuntrică cu lupta pentru curăţenia revoluţionară a dragostei şi a vieţii.
Tare multe pilde de sporuri de lirică sănătoasă sovietică putem găsi şi în poeziile lui Bucov, Istru, Cruceniuc, Darienco. Ponomari, Mihnea, Balţan. Asta ne arată, că putem şi trebuie să mergem cu îndrăzneală pe drumul larg al poeziei cetăţeneşti, al poeziei luptătoare.
Îngrijorătoare devine scăderea măiestriei artistice. Citeşti unele poezii şi te miri, câtă nepăsare arată pentru forma poetică. Fenomenul ista a căpătat proporţii mari. Poetul P.Darienco a scos cartea sa de poezii în Editura de Stat a Moldovei. El are poezii simţite unele chiar puternice, care mişcă, scrise într-o formă poetică îngrijită. Aşa sunt fragmentele din poema "Dragostea lui Toader Frunze", mai ales sfârşitul, "Eu ştiu un cântec minunat", "Prietenului", "Povesteşte-mi Nistrule", "Rămâi cu bine", "Despre Nazîm Hicmet" şi multe altele, care dovedesc, că autorul are simţul poeziei, poate da adevărate creaţii poetice. Dar în cartea arătată, sunt multe poezii, care te pun pe gânduri. Iaca poezia "Soarele Primăverii":

Soarele din cer păleşte
Tot mai vesel tot mai cald.
Şi omătul se topeşte
Depe lanul nostru larg.

Iaca aburi se ridică
Din pământul dezgheţat,
Creanga la copac se mişcă -
Vântul cald deabia-a suflat.

Păsărica-n codru cântă,
Stai ş-ascultă al ei vers,
Grădiniţa parcă râde,
Că prăsazii stau mai verzi.

Avem aici o poezie? Ori o narare stângace în formă gramaticală aproximativă? Toate paginile, pe care le întâlnim în descrierile anotimpurilor la copii: omătul se topeşte, soarele păleşte, creanga la copac se mişcă, păsărica-n codru cântă. Dacă se scrie un pastel, apoi trebuie să fie îndreptăţit de vre-o idee la viziunea poetică individuală a poetului. Aici avem parcă o serie de informaţii îndeobşte cele mai arhielementare lucruri, care se întâmplă primăvara. Tare slab este "Sub soarele constituţiei", "Lună", "Partizanul" care se închee aşa:

Dela câmp în codru
Calea îl ducea,
Iar pe câmp devale
Liniştea gemea.

Te copleşesc declamaţiile prozaice, în care se vede, că autorul socoate poetic chinuirea frazei, inversarea, schimbarea ordinei normale a cuvintelor "A noastră-i pe vecie".

Astă viaţă nouă, creştere-nflorire,
Ce izvorăşte sub a soarelui lucire
Pe fiecare câmp, ogor, oraş şi sat -
Pe-ntreaga întindere a pământului bogat. -
A noastră-i pe vecie
Şi Patria în care-i veşnic primăvară
O slavă şi-a ţesut şi aiastă slavă mare,
Ce a trecut din veac în veac din an în an
La veacul cel, care-i între veacuri un titan
A noastră-i pe vecie.
Din al lui Octombrie măreaţă ţară,
Crescută biruinţa-n mâna proletară
Şi această biruinţă a truditorilor căliţi
Ce naşte-n ţară nouă mii de biruinţi.-
A noastră-i pe vecie.

Noi ştim, că forma şi conţinutul trebuie să aibă o unitate ştim că ele se înrâuresc reciproc. În cazul de faţă avem pilde, cum lipsa oricărei forme secătuieşte conţinutul. Forma aici chiar sună profanator pentru noţiunile conţinutului, atât îi de neîngrijită. Poetul poate să obiecteze că aestea sunt versuri din tinereţe. Îi drept, cartea se deschide cu un ciclu de versuri, care se numeşte: "Din cele dintâi poezii". Afară de ciclul ista mai sunt versuri asemănătoare. Trebuie să vorbim de răspundere poetică. Oare era aşa de însemnat, ca să introducă aici primele încercări stângace de şcolar? Oare nu ştie autorul, că asemenea poezii se scriu cu sutele de orice începător şi numai după ce toate aestea rămân în urmă, după o muncă şi o creştere hotărâtă, poetul îşi îngăduie să se adreseze la redacţii.
Poetul Darienco s-a grăbit, parcă, să bage în carte tot ce i-a ieşit de sub condei în anii copilăriei. Editura se vede le-a tipărit fără nici un control şi fără răspundere.
Noi n-am vorbi despre asta aşa de mult, dacă lucrurile n-ar fi luat un caracter prea larg. Dar apar prea multe versuri extrem de slabe neartistice. Aici noi nu-i avem în vedere pe începători, da vorbim de poeţii cu nume. Am spus deamu despre poema "Şefului nu-i merge" a lui Ponomari, lucrată cu o neglijenţă ţipătoare. Poema lui E.Bucov "Micola Casatkin", care a fost aspru criticată la discuţie cuprinde o naraţie seacă, prozaică şi schematică, care pur şi simplu n-are nimic cu poezia. Hotărât noi trebuie să ducem lupta, ca asemenea creaţii să nu apară. Ele compromit şi pe autor şi poezia. Şi trebuie să spunem, fără înconjur, că în asta se simte nu slăbiciune literară, da lipsă de tormoz moral, lipsă de răspundere politică. Tovarăşii văd că-i slab, primitiv, apoetic, dar nu le pasă. Singura lor normă este: A merge! Se găsesc redactori lipsiţi de răspundere şi bracul literar merge. Asta trebuie lichidată hotărât. Trebuie de ridicat simţul de răspundere în faţa cititorului, trebuie să încurajăm critica calificată, care să ajute poeziei noastre să meargă hotărât înainte.

7. CRITICA

În domeniul criticii se simte în vremea din urmă o fierbere, o înviorare îmbucurătoare. Despre asta vorbesc cele dintâi încercări serioase de tratare marxistă a moştenirii noastre clasice. Articolele de cercetare literară ca: Ion Creangă, Mihail Eminescu de R.Portnoi, Dmitrie Cantemir, Alecu Russo de V.Coroban şi a.
Apar un şir de articole şi recenzii în gazete şi în jurnalul "Octombrie", în care autorii cearcă a ridica întrebări actuale însemnate şi a da o preţuire documentată multor lucrări criticate. Cităm: "Unele însemnări despre satiră" de Coroban, "Traducerile artistice şi specificul limbii", "Dezvoltarea prozei moldoveneşti în perioada de după război" de R.Portnoi, "Pe drumul adevărat" de Z.Săpunaru, "Despre romanul lui Muratov "Codrii" de V.Cocetcov, articolul despre limbă şi măiestrie literară al lui Istru şi altele.
Îi destul să privim situaţia de azi şi s-o comparăm cu cea de acum 3-4 ani ca să ne convingem de putinţele reale sănătoase pe care le are critica noastră. Iată conţinutul despărţiturii de critică în jurnalul "Octiabri" pe anul 1949: Citări din V.I.Lenin pe întrebările literaturii de B.Trubeţcoi, Marele poet revoluţionar ucrainean Taras Şevcenco de I.Grebenco, Renumitul pedagog sovietic A.S.Macarenco de N.Galinschi, Laureaţii stalinişti în domeniul literaturii de I.Grecul, vestita "Contribuţia nouă în literatura sovietică moldovenească de Ia.Cutcoveţchi, A.N.Radiscev, de E.Andreev, A.P.Cehov de Vl.Tanin, O sută de ani din ziua naşterii lui I.P.Pavlov de V.Colenii, 45 de ani din ziua naşterii lui Nicolai Ostrovski de V.Condratov, 125 de ani din ziua naşterii lui I.S.Nichitin de B.Trubeţcoi, Cuvânt despre Lenin de Ia.Cutcoveţchi. Mai toate articolele amintite trecuţi sunt cronici de calendar pentru însemnarea zilelor de naştere ale scriitorilor clasici. Multe din ele poartă peceata compilărilor şi a împrumuturilor nestingherite din manualele crestomatice. Astăzi citeşti tabloul cela şi conţinutul articolelor şi te cuprinde mirarea de sărăcia şi îngustimea acelei critici. Trebuie însă s-o spunem că asta nu era nici atunci oglinda reală a stării criticii în colectivul nostru scriitoricesc. Era un rezultat al proastei organizări ori a nepăsării faţă de problemele arzătoare ale literaturii. În domeniul ista mai mult decât oriunde nu trebuie să ne aşteptăm la descoperiri spontane ori întâmplătoare, creşterea noastră va fi cu putinţă numai ca rezultat al căutărilor, al discuţiilor calificate, al mobilizării tuturor cadrelor noastre creatoare. Partidul întotdeauna ne-a prevenit că decretarea în domeniul ista este dăunătoare. Îi vorba a dezvolta teoria literară dezvoltând puterea de pătrundere, adâncimea de gândire a scriitorilor; creşterea ideinică a lor este garanţia dezvoltării teoriei filosofice literare. Dar creşterea asta nu se face prin imitaţii, nici prin descoperiri senzaţionale, da prin lucrul încordat creator, prin atacarea în comun a problemelor celor mai arzătoare, prin ciocnirea adeseori a punctelor de vedere opuse. Şi asta nu numai între scriitori, dar trebuie antrenate la lucrul de preţuire teoretică a fenomenelor literare masele largi de cititori, trebuie ca prin discuţiile noastre să activăm atitudinea cititorilor faţă de problemele literaturii. Nu trebuie să ne înşelăm şi să credem că lucrarea literară vorbeşte şi mobilizează pedeplin cititorii în jurul întrebării ridicate. Orice lucrare trebuie lărgită şi adâncită prin critică. Noi ştim că literatura noastră are un rol uriaş educativ şi de atâta trebuie să-i lărgim la maximum puterea asta. Începutul discuţiilor, totul în preţuirea operelor literare, lupta în jurul problemelor ridicate sunt datoria noastră, a scriitorilor. Doar noi venim în faţa maselor largi cu convingeri coapte în privinţa problemelor ridicate de aceea preocuparea noastră de seamă trebuie să fie crearea unei opinii publice largi în jurul şi pentru susţinerea atitudinii noastre.
În privinţa asta cred că scriitorul nu numai că are dreptul dar el este dator să iasă la sfadă cu criticul, să lărgească discuţia şi s-o adâncească atunci când vede că aist din urmă nu stă pe poziţii marxiste ori neagă adevăruri de mare însemnătate. Se cere aici o paranteză. La noi şi aşa sunt scriitori care întâlnesc cum se spune critica în suliţi, care la cea mai mică observaţie răscolesc lumea cu proteste şi cu jalbe. Dă-le gură la tovarăşii iştea să înceapă sfada şi vai de capul nu numai a criticii, dar şi al criticului. Noi nu vorbim despre cazuri nesănătoase. Vorbim despre atitudinea răspunzătoare scriitoricească, care se afirmă tot mai hotărât şi care trebuie susţinută ca o apariţie cetăţenească de mare însemnătate. În marea lor majoritate astăzi scriitorii noştri îs pătrunşi de simţământul răspunderii, se uită cu linişte şi cu soveste la critică. Îs puţini acei care ca şcolarii stricaţi, alintaţi, se stăruie să stoarcă cu manevre necurate, cu rugăminţi şi cu ameninţări, nemeritate note de trecere ori chiar medalii. Multe probleme mari pe care le atacă critica noastră rămân încă nedezlegate. Ele îs tratate pe câteva pagini într-o enunţare sumară, nereuşind să ridice interesul trebuincios pentru susţinerea unei discuţii largi. Uneori articolul făgăduieşte o problemă, dar degrabă vedem că a substituit-o cu o aparenţă de problemă. Putem arăta aici articolul lui Coroban despre poezie tipărit în "Tinerimea Moldovei". Netăgăduind o anumită ascuţime a acestui articol trebuie totuşi însemnat caracterul lui şcolăresc pe linia schemelor. Asta autorul a arătat, asta n-a arătat. Coroban arată o mulţime de teme din viaţa noastră făcând sistematic încheierea: tema asta nu-i ridicată de poeţii moldoveni, tema asta-i puţin ridicată, tema asta nu-i oglindită şi a.m.d. El revine asupra schemei în gazeta "Sovetscaia Moldavia", în articolul: "Iarce otobrajati v literature jizni sela". Afirmaţiile lui critice şi aici sună cam aşa: scriitorii n-au ridicat întrebarea cutare, în anul din urmă n-au ieşit lucrări despre sat, au ieşit numai patru ocercuri, nu-i ridicată tema cutare şi a.m.d. În "Moldova Socialistă" Ponomari foloseşte cu acelaşi spor mijlocul ista ucenicesc vorbind despre ocercuri care nu s-au scris şi n-au ridicat problemele cutare şi cutare. Nu ne gândim să-i contrazicem pe autorii iştea, pentrucă ei de fapt au concretă dreptate. O mulţime de teme din viaţa colhoznicilor noştri şi nu numai din viaţa colhoznicilor rămân încă păn astăzi şi aşteaptă scriitorul care să le ridice şi să le lumineze. Despre asta ne scriu nouă şi cititorii, cerându-ne tot mai stăruitor să lichidăm golurile cu pricina. Şi asta este foarte drept. Dar vorba-i despre aceea că însemnarea asta este folosită pentru a înlocui analiza profesională adâncă a creaţiilor literare. Nu mai vorbim despre aceea, că tovarăşii iştea adesea mai împuţinează din ce avem ori chiar se fac a uita o parte din creaţiile scriitorilor numai pentruca să fie mai sonoră teza lor cu îngustimea tematicii scriitoriceşti.
Dar mai trist este altceva. Când criticul afirmă lucruri generale, eşti oricum de acord cu el; are dreptate, n-ai ce-i spune. Argumentele lui sunt de domeniul ideilor generale pedeplin cunoscute şi probate. Iată câteva pilde din articolul lui Coroban: "Merită toată aprobarea intenţia autorului de a arăta, cum au lucrat colhozurile noastre după congresul XIX al partidului şi cu ce însufleţire au întâlnit ei hotărârile Plenumului din septembrie al Comitetului Central al partidului. Mai departe: "Ţelul artistului constă în aceea, ca să arate toată bogăţia realităţii, să arate omul cu toate retrăirile lui". Alta. "Scriitorul trebuie să ştie evenimentele, traiul oamenilor, trebuie să ştie a analiza evenimentele". ...Scriitorul trebuie să cunoască psihologia oamenilor, dacă el vrea să creeze opere drepte şi adânc artistice". Iar la sfârşit ca încheiere citim: "Literatura sovietică este un mijloc însemnat de educare a oamenilor". Fără îndoială că aestea toate sunt adevărate, dar prin enunţarea lor noi nu vedem deloc lucrarea literară de care se ocupă criticul, şi mai ales nu vedem deloc specificul ei, caracterul individualizat al operei criticate, care după convingerea dreaptă a lui Coroban "este un mijloc de educare a maselor". Ar fi nedrept să spunem, că din articolele lui lipseşte analiza mai concretă. Autorul se opreşte cu îndrăzneală asupra multor întrebări creatoare şi le adânceşte cu stăruinţă analitică. Nu lipseşte analiza nici în articolul de care ne ocupăm; beleaua este că această analiză are o parte însemnată de schematism şi de gust personal. Iată în articolul amintit criticul se ocupă de povestirea lui L.Barschi "Bujorenii", despre care noi am pomenit. Coroban ne-o prezintă în fondul ei: "În centrul povestirii, scrie el, stau asemenea probleme, ca uscarea mlaştinilor şi prefacerea lor în câmpuri de orez, asanarea costişelor şi folosirea lor pentru cultura viilor. Fără îndoială că asemenea probleme sunt interesante, ele pot şi trebuie să devină obiectul preocupărilor artistice". Să presupunem că despre uscarea mlaştinilor a apărut o broşură cu instrucţiuni agrotehnice, ori o dare de seamă, ori s-a ţinut un referat. Cuvintele cu care caracterizează Coroban povestirea n-ar putea fi aplicate în total acestor lucrări? "În centrul lucrării stau problemele de asanare a mlaştinilor..." Dar dacă în centrul povestirii stau oamenii, care luptă pentru o problemă, stau caractere şi retrăiri omeneşti? Oare nu asta-i materialul central al literaturii, oare asta nu cere ca faţă de povestire să ne apropiem altfel, decât faţă de instrucţiile foarte trebuincioase de agrotehnică? Atunci şi problema care stă în centru ne-ar apărea omenească, ea ne-ar cuceri atenţia şi gândurile anume ca o problemă a vieţilor omeneşti, am putea-o preţui anume depe poziţiile vieţii şi a dezvoltării noastre. Mai departe criticul se apropie şi de oameni. Cităm: "Pentru asta luptă eroii principali ai povestirii care sunt arătaţi de autor în situaţii felurite de viaţă. Primul secretar de raicom Nistreanu, preşedintele raiispolcomului Carpov, înfăţişează cei mai buni conducători raionali ai noştri... În afară de eroii iştea în povestire mai au parte un şir de personaje pozitive şi negative". Şi tot aşa criticul face din povestire un rezultat extrem de zgârcit(?) pe jumătate de podval. Cum îi oglindită însă în povestire viaţa, pentru noi rămâne necunoscut, bineînţeles dacă n-om socoti preţuirile şcolăreşti: bine arată, autorul dă chipuri nereuşite, sunt şi scene bune, autorul trebuie să adâncească, şi multe altele.
Dacă proza şi poezia noastră sovietică moldovenească sunt tinere, cu atât mai tânără este critica noastră şi noi nu vrem s-o ştirbim câtuşi de puţin în ceeace are ea dobândit, mai ales într-o anumită atitudine de îndrăzneală şi principialitate, imparţialitate. Socotim însă de mare însemnătate să atragem băgarea de seamă - în interesul creşterii noastre,- asupra nivelului teoretic profesional, asupra concretizării specific literare. Nu numai articolul lui Coroban, dar tare multe articole de critică şi mai ales recenzii asupra cărţilor noastre suferă de schematismul arătat. Mie îmi pare că pricina aici este atitudinea contemplativă de preţuire dinafară a fenomenelor literare. Nu vreau să întorc criticilor imaginea turnului de fildeş, care, se ştie, că după tradiţie împodobeşte pe poeţi. Îi vorba însă de o înţelegere dreaptă şi vie a problemelor noastre. Oare critica are rolul de a pune numai note lucrărilor literare? Oare nu-i lămurit, că simplismul notelor, îi caracteristic pentru copilăria criticii, mărturiseşte o anumită neputinţă de a pătrunde în complexul problemelor literare. Statistica sporurilor şi a neajunsurilor deamu revoltă pur şi simplu pe cititori, care cer dela noi amestecul adânc în întrebările arzătoare ale realităţii, ridicarea problemelor mari care însufleţesc pe oameni, îi mobilizează şi-i ciocnesc în practica vieţii. Cerinţele estea ale cititorilor îs adresate prozatorilor, poeţilor, dramaturgilor, da în aceeaşi măsură, şi mai mare ele sunt adresate criticilor. Îi lămurit, că atunci când scriitorul a atacat o serioasă problemă, care preocupă cercurile largi de cititori, să zicem problema moralei cetăţeneşti, criticul nu se poate mărgini la aceea ca să însemne: aici a reuşit scriitorul, aici n-a reuşit. A spune chiar că făcând aşa, el se plasează nu pe poziţiile interne ale luptei norodului, da pe poziţii exterioare de izolare faţă de norod şi de preocupările lui. Preţuind opera literară, reliefând ce-i bine şi ce-i rău critica are datoria de a intra în luptă pentru susţinerea şi adâncirea ideilor ori pentru combaterea lor dacă ele contrazic normele noastre de viaţă. Ideile estea credem - nici nu trebuiesc mărginite la ramcele materiale ale povestirii ori piesei de teatru, ele trebuiesc lărgite, urmărite de critic în măruntaele obştii, descoperite în formele lor cele mai ramificate şi în semnificaţia lor generalizată. Pentru asta doar luptă oamenii sovietici pe teren ideologic, pentru a înrădăcina ideile marxismului-leninismului. Criticul rămâne întotdeauna luptător obştesc pasionat şi luminat. Să ne amintim cât a lărgit înţelesul şi sensul operelor literare, Belinski, Cernîşevski, Dobroliubov. Să ne amintim de puterea clocotitoare a unor aşa lucrări ca: "Cito tacoe oblomscina" ori "Luci sveta v temnom ţarstve", care au rămas pentru totdeauna oglindă tipică a epocii alături de "Oblomov" şi de "Groza". Mergând aşa mână în mână cu scriitorul, discutând cu el, combătându-l când nu eşti de acord, dar făcând asta nu ca învăţător cu diplomă faţă de şcolarul repetent, dar ca cetăţean luptător, pentru dezlegarea problemelor arzătoare, asta este mi se pare o condiţie de creştere a criticii noastre sovietice moldoveneşti. Critica are un rol enorm de şcoală a luptei ideologice. Ea trebuie să-i deprindă pe cititori a pătrunde adânc în complexul problemelor literare, să analizeze critic şi mai ales să-i deprindă a gândi teoretic depe poziţii marxiste, a face generalizări teoretice izvorâte organic din operele literare şi din viaţa noastră. Critica noastră trebuie să simtă că şi ea poartă o mare răspundere pentru concepţia despre lume a cititorilor. Critica poate pregăti un cititor calificat, cu mari puteri de meditare asupra problemelor vieţii, cu putere de gândire teoretică asupra literaturii. Asta la noi în republică, unde intelegenţia îi tânără şi în mare parte crudă încă, se simte extraordinar de arzător.
În unele cazuri criticul luptând pentru conflict ajunge singur la teoria lipsei de conflict. Iată cum vede tov. Grecul conflictele din viaţa noastră în articolul său "Mai aproape de viaţă". "Aşa şi se simte, - scrie el, - că unii poeţi vor să poleiască realitatea noastră, ocolesc conflictele ascuţite, care au loc in viaţa de fiecare an. Cu toate că la noi îs lichidate clasele exploatatoare, totuşi mai sunt forme ale luptei de clasă, fiindcă noi trăim în înconjurarea capitalistă, şi imperialiştii tind să trimită în ţara sovietică agenţii lor. Totodată în ţară au mai rămas unele elemente duşmane norodului sovietic, care se stăruie să-şi facă lucrul lor mârşav. Împotriva tuturor elementelor estea norodul sovietic duce o luptă aprigă, pentru a le înlătura din drumul nostru al zidirii comunismului în ţară". Afirmaţia asta, bineînţeles, că-i dreaptă. Dar a ne mărgini la dânsa cum face autorul înseamnă de fapt a cădea singuri în braţele teoriei cu lipsa de conflict. După câte ştim propagatorii acestei teorii nu negau lupta împotriva duşmanilor. Teoria lor nici n-ar fi prins, dacă ar fi fost deschis antisovietică. Ei susţineau doar că deoarece în ţara noastră clasele duşmănoase au fost lichidate, orânduiala sovietică a biruit, atunci şi zidirea socialistă merge fără piedici, pe un drum cu totul neted fără conflicte serioase. Literatura după ei trebuia să ilustreze mersul fără piedici şi fără luptă al obştii noastre înainte. Dacă şi admiteau fiinţarea conflictelor apoi asta nu era ceva hotărâtor da puteau fi ciocniri întâmplătoare între bun şi foarte bun. După "teoria" asta răul, vechiul, negativul care împiedică munca noastră, nu fiinţează, cu el n-avem de luptat şi nu trebuie introdus artificial în operele literare. Tovarăşul Grecul reduce la fel problema conflictului numai la ciocnirile cu unele rămăşiţi întâmplătoare ale duşmanilor. Drept că el mai admite că: "La noi în Uniunea Sovietică şi mai ales în Moldova incă mai sunt vii rămăşiţi ale trecutului în conştiinţa oamenilor, pe care pentru a le dezrădăcina din viaţa noastră, comuniştii, organizaţiile obşteşti, oamenii de frunte duc un lucru mare lămuritor şi educator". Cu duşmanii de clasă ori cu adepţii şi diversanţii burgheziei noi ducem lupta de disrugere, directă, hotărâtă şi lămurită. O duc organele noastre de stat, o duce norodul mobilizat la o înaltă conştiinţă veghetoare, trebuie s-o ducem aprig şi noi scriitorii, ascuţind vegherea comunistă. Dar literatura noastră nu trebuie să uite nici un moment de masa mare a conflictelor nenumărate de creştere, izvorâte din ciocnirile zilnice ale contradicţiilor neantagoniste. Noi doar ştim prea bine, că creşterea noastră se face anume prin lupta asta neîncetată a vechiului cu noul, a sutelor de iviri pozitive progresiste împotriva ivirilor negative, conservative, reacţionare. Marxismul-leninismul ne învaţă doar că ivirile negative, retrograde nu dispar dela sine, da dispar prin luptă de neîmpăcat împotriva lor. Despre asta, despre neîmpăcarea faţă de greşeli şi neajunsuri, ne vorbeşte nouă realitatea vieţii în fiecare zi şi în fiecare loc, despre asta ne vorbeşte tovarăşul Malencov în referatul său la Congresul XIX: "Scriitorii şi artiştii noştri, în creaţiile lor trebuie să biciuiască relele, neajunsurile, ivirile bolnăvicioase, care au răspândire în obşte, să dezvăluie în chipuri artistice pozitive oamenii de tip nou în toată măreţia destoiniciei lor omeneşti şi să ajute prin asta a educa în oamenii noştri caractere, deprinderi, slobode de iazvele şi viciile născute de capitalism". Şi mai departe: "Ar fi nedrept să gândim, că realitatea noastră sovietică nu dă material pentru satiră. Nouă ne trebuiesc Gogoli şi Scedrini sovietici care să ardă cu focul satirei tot ce este respingător în viaţă, tot ce este putred, tot ce moare, tot ce împiedică mişcarea noastră înainte". Este vrasăzică o problemă de bază a literaturii ridicarea acestor conflicte în chip ascuţit, oglindind cum în lupta asta a contradicţiilor în obştea sovietică biruieşte ceeace-i nou, sănătos şi trainic împotriva a ceeace este putred şi moare. Asta este o condiţie de luptă, critica noastră este cea mai hotărâtă armă de luptă împotriva relelor şi neajunsurilor, şi noi nu trebuie să îngustăm lupta asta ori s-o reducem la o pedagogie de lămurire şi educaţie. Purtătorii acestor rele în obştea noastră sunt aspru criticaţi, cu ei se duce lupta în felurite forme şi se ajunge pănla aceea că intervine chiar şi procurorul şi judecata sovietică. Care este caracterul conflictelor din viaţa noastră astăzi la zidirea comunismului? La ce şcoală să-i facem educaţia birocratului care preface lucrul cel mai viu într-o hârţoagă uscată de hârtie? Iar carieristul care pentru a-şi ajunge scopurile lui meschine îi în stare să-l turtească pe orice profesor, care i-ar sta în drum cu educaţia sa. Chiar aşa eroi, patrioţi devotaţi, dar sclerozaţi pe anumite poziţii vechi cum îi Gorlov din Front şi aiştea nu pot fi neutralizaţi prin moralizare, da numai prin luptă hotărâtă şi principială împotriva poziţiilor lor învechite. Dar ce să mai zicem atunci despre Samohvalov şi soţia sa din "Izvinite pojaluista" şi alţii? Lupta împotriva lor înseamnă lupta pentru mişcarea înainte a obştii, pentru creşterea morală şi politică a oamenilor sovietici, pentru zidirea comunismului în ţara noastră. Lupta asta nu exclude dar dimpotrivă lărgeşte rostul educaţiei şi al luminării maselor în ţara noastră.
În articolele noastre de critică se ridică tot mai des problema tipicului. Se opresc asupra a ceeace este şi ce nu este tipic Coroban, Z.Săpunaru nu odată în recenziile lor ridică cu destul interes problema tipicului în literatura moldovenească, I.Grecul în articolul arătat şi a. Păcat că de multe ori criticul se mărgineşte la o înregistrare de afirmaţii: "Familia lui Geamănă", scrie Săpunaru despre romanul lui I.C.Ciobanu, - nu este o familie tipic ţărănească. Cine este Ilie Geamănă? Un ţăran sărăcit, care fără să fi rupt cu totul cu pământul, ajunge muncitor la moara lui Miler. Geamănă este cu un picior în masa ţărănească săracă,/un hectar şi jumate de pământ.../ şi cu celălalt în rândurile proletariatului, îşi vinde puterea de muncă capitalistului Miler. El îi de fapt semiţăran, semiproletar". De unde scoate autorul că asta nu-i tipic pentru ţăranii moldoveni din vremea ocupaţiei? Oare decăderea gospodăriei săteşti a mijlocaşilor şi a sărăciei nu-i cel mai tipic şi dialectic proces din obştea capitalistă! Şi procesul ista nu era viu şi în creştere în vremea ocupaţiei? Ce-i tipic pentru Săpunaru, păstrarea, tăria gospodăriei mici ţărăneşti? Ţăranul sărac ba chiar şi cel mijlocaş îi tipic anume aşa cum drept îl redă Ciobanu. El, pierzând tot mai mult mijloacele de susţinere pe pământ, cată să-şi ocupe o parte din vreme, ori o parte din familie, înămindu-se. Să ne aducem aminte situaţia din Basarabia în anii ocupaţiei: masa enormă a ţăranilor erau nevoiţi să trăiască pe o parcelă de 1-2-3 hectare, care nici pe departe nu puteau hrăni familiile lor numeroase. Şi nici de lucru n-aveau aici toţi membrii familiei. În fiecare casă de asta aproape erau câte 2-3 oameni de prisos care îngroşau armata şomerilor, ori când găseau se înămeau la culaci ori la oraşe. Asta era foarte tipic, şi tare bine cunoscut pentru toţi, era tendinţa de degradare a gospodăriei mici ţărăneşti. Apatia noastră scriitoricească lasă tare des să treacă asemenea afirmaţii antimarxiste spuse cu aplomb de teorie pe care apoi nimeni nu le mai combate. Asta încurcă mintea multor cititori, care se uită la cuvântul tipărit ca la ceva neîndoielnic şi adevărat. Datoria noastră este a dezvolta discuţiile, a le înviora pentruca ele să ducă la lămurirea problemelor, la îndreptarea greşelilor. Întrebarea despre tipic de multe ori la aceea se şi mărgineşte, că criticul o foloseşte ca pe un calapod: îi tipic ori nu-i tipic. A spus una din două şi cu asta s-a terminat, tot aşa cum spuneam înainte: asta se întâmplă în viaţă asta nu se întâmplă. Dar pentru ce se face asta, care-i tendinţa dezvoltării în opera literară, cum slujeşte tipicul la afirmarea ideii, care sunt manifestările în viaţă a acestui tipic şi despre ce ne vorbesc ele, asta mai că n-o găsim. Dar problema constă anume în asta, nu a constata simplu ce îi tipic ori nu-i tipic, parcă ai măsura o cuşmă pe capul realităţii, da a descoperi prin tipic procesele vii din obşte şi din sufletul oamenilor. A măsura tipicul cu măsurile estea mi se pare a nu înţelege sensul foarte cuprinzător pe care l-a dat tovarăşul Malencov, înseamnă a reduce putinţele literaturii. Redarea tipicului în literatură nu-i legată de forma scletozată, da îi legată de puterile creatoare ale scriitorului. De-o pildă ce se poate spune despre tipicul situaţiilor în povestirile lui Gogol, cum îi "Mantaua", "Nasul"? Dar de tipicul din "Don Chihot", "Faust", "Fata şi moartea" de Gorki, "Misteria buf" şi chiar "150.000.000" şi multe altele. Cum să privim tipicul din ele? Cum să privim situaţiile fantastice care n-au nimic cu realitatea. De unde decurge puterea lor de înrâurire, trăinicia lor? Îi lămurit, că ele redau tipicul în esenţa lui obştească şi politică, în atitudine filosofică, în dezvoltarea concepţiei de viaţă şi a manifestărilor de viaţă care reiesă din ele. Deatâta noi credem, că nu putem să reducem tipicul la copiere de forme ale tipicului, dar trebuie să îmbogăţim creator formele de exprimare ale lui. Asta corespunde duhului realismului socialist şi-i susţinută de practica mare a literaturii clasice şi sovietice.
Sunt multe întrebări de creaţie, care pentru noi stau încă în faza încercărilor şi a discuţiilor, dar încă nu-s dezlegate. Mult discutăm noi scriitorii despre crearea eroului pozitiv. Sunt unii care afirmă că eroul pozitiv nu-i reuşit atunci, când îi prea pozitiv, când are dreptate în toate, când nu săvârşeşte nici o greşeală, îi model în toate privinţele. Alţii susţin dimpotrivă, că pentru a sluji ca pildă eroul pozitiv anume trebuie să fie nepătat, să fie model în toate actele şi însuşirile sale. Privind la toată literatura noastră sovietică, noi vedem create multe chipuri luminoase pozitive, cu care noi deamu ne-am deprins să ne controlăm faptele noastre, normele de viaţă şi morală cetăţenească: Pavel Vlasov, Pavca Corciaghin, Ceapaev, Levinzon, Davîdov, Cocichin, Liubovi Iarovaia, Oleg Coşevoi, Meresiev, Macar Dumbrava, Platon Crecet şi mulţi alţii. La noi trăieşte expresia firească: generaţia lui Corciaghin, Ceapaev, Coşevoi, Meresiev. Înseamnă că eroii iştea devin măsura de creştere a noastră, de creare a omului nou sovietic. Ei sunt tipici nu prin anumite calităţi statice, care, măsurate, corespund cu prototipi din viaţă, da pentrucă exprimă anume conţinutul viu al oamenilor sovietici, ceeace-i face pe dânşii noi şi activi, conţinutul care caracterizează mişcarea noastră înainte. Aiştea sunt eroi feluriţi: Ceapaev, Liubovi Iarovaia, matrosul Şvanga din piesa lui Trenev, şi alţii au anumite nelămuriri, unii săvârşesc şi greşeli dar ei rămân pilduitori, cu toate aestea. Pe alţi eroi cum îs Corciaghin, Oleg Coşevoi, Batmanov, Meresiev îi caracterizează un drum fără clătinare, fără nici o dibuire aproximativă. Dar toţi eroii iştea sunt chipuri înălţătoare dela care ia pildă şi cărora se stăruie să le semene oamenii sovietici. Chipurile estea slujesc într-o măsură colosală la crearea caracterului tineretului sovietic. Se înţelege, că asta se întâmplă nu deatâta, că li s-au mai adăugat unele calităţi ori unele minusuri, da pentrucă sunt caractere integre, la baza cărora stă tăria morală comunistă, devotamentul nemărginit pentru marea cauză a comunismului. Toate însuşirile lor îs legate de aist caracter, slujesc la fel reliefării şi afirmării, a întăririi eroului pozitiv.

Atât în prezentarea eroilor pozitivi cât şi mai ales în prezentarea celor negativi, una din cele mai nedesluşite întrebări este pentru noi s-o numim aşa, întrebarea criteriului. Care-i criteriul de analiză şi de preţuire a caracterului în literatură şi mai ales a caracterului tipic? În vorba de toată ziua noi des spunem: un om cu caracter, caracter bun, caracter greu, caracter ticălos şi a.m.d. Caracterele estea oglindite în carte încep deodată a fi generalizate, pe alt plan, privite prin altă prismă, aceea a mediului social şi a categoriei sociale în care trăieşte şi lucrează eroul. Critica îl laudă pe scriitor, că i-a reuşit tipul învăţătorului, tipul vierului, tipul miliţionerului, al marinarului. Ori îl învinuieşte, că schimonoseşte chipurile estea. Asta în formă generală încă parcă ar mai merge, dar intrând în amănunte începem să ne rătăcim, să pierdem limpezimea şi încrederea teoretică. Să zicem că am zugrăvit un miliţioner, care se poartă nepăsător cu lucrul său, dă dovadă de gură cască. Să zicem că tipul îi foarte reuşit, autorul aşteaptă laudele îndreptăţite. Şi de odată se pomeneşte cu tot felul de mustrări care-l zăpăcesc: - Nu-i tipic asta pentru miliţioneri! Asta-i schimonosirea chipului cinstit, bărbătesc devotat şi veghetor al miliţionerului sovietic! Cum poate să se îndreptăţească un asemenea autor şi să mai dee ochii cu miliţia? De-o pildă a fost întâlnit sub semn de îndoială un mic episod bine reuşit după părerea noastră din povestirea "Zorile" de Ia.Cutcoveţchi. Îi vorba de un tablou plastic al bazarului dintr-un centru raional unde femeile au început o sfadă care tot creştea şi ameninţa să degenereze într-o păruială. "Miliţionerul, scrie în povestire, era aici dar se ţinea deoparte şi nu se amesteca. El aştepta ca scandalul să capete proporţiile cuvenite". Se obiecta aşa: în toată povestirea este un singur miliţioner şi lui i se dă o singură trăsătură aceea de formalist. Ce-i asta? Nu e generalizare? Cred că nu. Se întrezăreşte în momentul ista fără îndoială şi un ştrih legat cu profesia omului, o anumită cerinţă de a interveni când lucrurile pot fi încadrate în anumite prevederi de statut, dar ceeace apare aici mai viu şi perceptibil este o trăsătură de caracter lămurită, schiţată reuşit, a unui om care interpretează întâmplările vieţii prin prisma personală, a caracterului său de tipicar.
Dacă ne adresăm la tipurile din literatura universală întrebarea asta ne apare şi mai evidentă. Vedem caractere izvorâte din înlănţuirile adânci, uneori subterane ale vieţii şi orânduielii obşteşti din epoca dată, dar cu o mare trăinicie, caractere care au trecut prin epoci felurite şi se menţin şi astăzi. Cine este să zicem Tartuffe, Hariagon, Iago, Regele Lear, Derjimorda, Peciorin, Necliudov, Policuşca, "Celovec v futliare", "Sărmanul Dionis", "Cucoana Chiriţa", şi mulţi, mulţi alţii? Aceştia înfăţişează pentru noi o categorie anumită o meserie oarecare ori ne înfăţişează o lume întreagă cu măreţia ori cu nimicnicia ei, cuprinzând în sine germenele pierzării ori mugurii viitorului? Îi bine să căutăm noi în caracterele eroilor literaturii, tipizarea funcţiilor sociale, a profesiilor, să confundăm asta cu tipizarea caracterelor? Noi zicem de-o pildă: "Autorul a schimonosit chipul învăţătorului sovietic, arătându-l leneş, îngâmfat". Da la noi în republică sunt peste 20.000 de învăţători, înseamnă că în viaţă sunt douăzeci de mii de caractere de învăţători, numai în republica noastră. Între ele sunt caractere mai sclipitoare şi mai puternice şi mai palide. Trebuie de lămurit teoretic, de demonstrat pentruce zicem noi că anume caracterul creat de scriitor joacă rol de oglindă deformată pentru toate aceste caractere. Şi-i drept asta întotdeauna? Îmi pare că nu. Dar se poate nega asta în mod absolut? Iară, nu. Fiecare din cei zece mii de învăţători, dacă îşi iubesc lucrul, se dedau cu trup şi suflet operei de educaţie, dacă fiecare din ei să zicem ar fi luat şi trecut prin furnalele creatoare ale scriitorului, atunci n-ar putea fiecare aparte să fie socotit ca tip de învăţător sovietic? Ni se pare că da, s-ar putea. Atunci avem şi în viaţă şi în literatură, nu un tip de învăţător da nenumărate tipuri, ivite şi create pe baza unei infinităţi de caractere cu putinţă în viaţă. În asta şi constă bogăţia înfloritoare a vieţii noastre sovietice că ea nu reducem la şablon, da descătuşind omul cu toate facultăţile sale, face cu putinţă o nemărginită variabilitate a ei, face cu putinţă o lume mereu tot mai felurită şi mai sclipitoare a eroilor tipici din literatura noastră. Nu este un tip de învăţător da sunt atâtea tipuri câte s-au creat verosimil, da cu putinţă sunt nenumărate care-şi aşteaptă scriitorul inspirat. Atunci cum se leagă linia asta de oglindire a caracterelor tipice general omeneşti cu tipicul categoriilor sociale, cu pasportizarea lor concretă? Când putem spune că eroul din povestire este o schimonosire a chipului de învăţător sovietic şi când asta nu-i adevărat, n-avem dreptul să spunem aşa? Scriitorul are un zacaz social de a ridica lupta împotriva să zicem a carieriştilor. Şi atunci începe căutarea chinuitoare. Să iau un doftor? S-or supăra, doftorii. Să iau un agronom? Amu când aşa de ascuţit se pune întrebarea gospodăriei săteşti şi rolul agronomului? Cam riscant. Să-l iau din minister? Îi şi mai rău. Deamu căutarea asta a eroului carierist intră în contrazicere cu legile de creaţie, scade mult din vitalitatea lor. După mai multe căutări de obicei autorul se opreşte asupra unui zavhoz, ori lucrător al târguielii sovietice, ori buhgalter. Din partea asta nu ştiu pentruce el îşi simte poziţiile mai apărate. Să zicem totuşi că scriitorul a creat eroul său făcându-i propisca între scriitori - l-a făcut poet. A creat un tip minunat de carierist, tip prin care se demască şi înfierează caracterul carieristului. Are drept Uniunea scriitorilor să protesteze, să spună că asta este o clevetire la adresa scriitorilor? Bineînţeles că nu. Dacă totuşi un asemenea protest ar avea loc, autorul poate replica pe bunădreptate că Uniunea scriitorilor se încurcă în problemele literare, simplifică lucrările după un criteriu de sociologism vulgar. - Eu n-am dat un tip de scriitor poate să spună el, da am dat un tip de carierist. Deaceea nimeni dintre scriitori nici n-a roşit când a citit povestirea mea, dar în schimb a roşit un tovarăş cu geantă dintr-un minister al industriei. S-a recunoscut, ştie că oamenii or citi şi s-or gândi la el. Deatâta îi însemnat să stabilim orientarea tipizării în opera literară, direcţia ideinică în care-i îndreptat ascuţişul tipicului. În orice lucrare literară reală este o dezvoltare lăuntrică, dialectică ei, care duce într-o anumită direcţie şi ea trebuie judecată anume depe criteriul acestei dezvoltări. Numai aşa, din logica asta a desfăşurării /rascrîtii/ caracterelor din specifica şi din rezultatul ciocnirilor lor reiesă efectul ideinic educativ al operei literare. Numai asta hotărăşte dacă să zicem "Celovec v futliare" îi tipul învăţătorului din Rusia ţaristă ori îi tipul omului-molie căruia nu-i prieşte nici aerul nici lumina vieţii. Se înţelege, că un aşa tip, n-are nimic de a face cu acea învăţătorime, care l-a dat pe Pirogov, Timireazev, Ilia Ulianov şi mulţi alţii. Anume aceste tipuri depăşesc îngustimile sociologice şi trăiesc vii dealungul veacurilor. Oblomov, Manilov au fost tipuri de moşieri ruşi, dar în clocotul luptelor revoluţionare şi mai târziu în lupta pentru zidirea socialismului Lenin şi Stalin duceau o luptă necruţătoare împotriva manilovşinei şi a oblomovşinei. Unele tipuri de aestea întâlnim şi azi, dar ei nu nici în clin nici în mânecă cu moşierii ţarişti.
Pliuşkin, Sobakevici, Oblomov, Manilov, Necliudov şi mulţi alţii îs tipuri de moşieri ruşi: dar cât de felurite chipuri! Totuşi, care din ei îi tipic pentru obştea, pentru orânduiala dată? Toţi îs tipici, pentrucă fiecare din ei exprimă esenţa politică a acestei orânduieli. Prin fiecare din ei, ca printr-o oglindă măritoare apare în faţa noastră monstruozitatea ţarismului a orânduielii date. Întrebări şi nedumeriri de felul ista îţi vin în minte de multe ori când citeşti unele povestiri în romane ale scriitorilor moldoveni şi te stărui să pricepi de unde vine totuşi mumificarea, şablonizarea eroilor, măcarcă-s încărcaţi cu tot felul de însuşiri şi calităţi. Deatâta, credem, că eroul nu trăieşte îmbogăţit cu trăsături de caracter, da se mişcă stângaci, cu greu, parcă-şi duce calităţile-n spinare, aşa cum melcul îşi duce casa. Cu cât autorul se stăruie să-l facă mai bogat, adăugându-i însuşiri şi calităţi, cu atât straista din spinare devine tot mai grea, cu atât eroul se mişcă mai chinuitor.
Se înţelege, că întrebările estea se dau mai mult cu titlul de discuţie, fără a face încheieri, ele totuşi ne preocupă pe noi scriitorii în practica de toate zilele şi-i mare nevoie să le dezlegăm. Dacă om mobiliza cu sârguinţă colectivul scriitoricesc la discutarea largă a tuturor problemelor şi a sarcinilor noastre, dacă discuţiile or purta un caracter de principialitate înaltă atunci fără îndoială că om dezlega cu spor şi cu competenţă multe dintre problemele noastre. Trebuie numai ca să ridicăm nivelul discuţiilor, să încurajăm schimbul de păreri, să ridicăm pregătirea teoretică ideinică a scriitorilor. Noi trebuie să pătrundem adânc în însemnătatea ideinică îndrumătoare pe care o are critica făcută în presa de partid, articolului antimarxist al lui Pomeranţev "Despre sinceritate" apoi articolelor de critică ale lui Lifşiţ, Şeglov, Abramov, publicat în "Novîi mir". Teoriile lor dăunătoare nihiliste, anume că găsesc lazeici în acele conştiinţi neînarmate ideinic, care n-au însuşit adânc şi organic concepţia despre lume marxistă leninistă. Ele sunt primejdioase aceste teorii şi noi înţelegem marea însemnătate care o are demascarea lor depe poziţiile marxismului. În literatura noastră nu-i loc pentru subiectivism pentru retrăirile de cârtiţă intelectualistă, care neputând vedea lumina zilei afirmă că ea nu este. Orizonturile creaţiei noastre sunt luminate de geniul partidului, noi trebuie să interpretăm toate fenomenele vieţii anume depe poziţiile partiinice de luptă, literaturii realismului socialist. Pentru a ne orienta drept în creaţia noastră partidul ne cheamă să ridicăm la un nivel înalt munca de educaţie ideologică a scriitorilor, să facem din studierea marxismului un lucru viu de călire ideinică legat cu viaţa şi cu munca noastră, legat cu viaţa întregului norod.
Nu se poate termina de vorbit de pricinile, care reţin dezvoltarea literaturii noastre şi mai ales a criticii în Moldova dacă n-am vorbi la congresul nostru şi de un fapt, tare neplăcut şi tare ruşinos pentru noi. Îi vorba despre crearea unei atmosfere în Moldova, în care să fie cu putinţă critica dreaptă, principială. Îi vorba de a pune capăt înnăbuşirii criticii în Uniunea Scriitorilor din Moldova, de-ai tormozi pe acei tovarăşi, care având putinţă şi susţinere lovesc din spate pe oricine ar îndrăzni să spună un cuvânt critic despre lucrările ori despre purtarea lor. Nu ne putem întinde aici, dar ţin să afirm, că asta este una din bubele cele mai dureroase şi mai dăunătoare în colectivul nostru. Asta a adus la aceea, că vreme de ani de zile nu putem termina cu ruşinea plagiatului şi a furtului literar de tot felul. Cazul lui I.Canna este rezultatul logic al politicii de înnăbuşire a criticii. Marea majoritate a scriitorilor ştia bine ce fel de combinaţii murdare au Canna şi Garin, dar nu puteau vorbi, pentrucă ştiau că riscă mai mult decât se poate crede. Îi ruşinos, dar îi drept, scriitorii tăceau de frică, căci ştiau că, pentru orice cuvânt de critică la adresa lui, Canna va putea să se răzbune în chip barbar. N-om lichida plagiatul şi descompunerea morală a unor scriitori, pânce n-om lichida înnăbuşirea criticii.
Cât n-ar fi de ruşinos, dar de asta mai depinde încă în mare parte dezvoltarea literaturii sovietice moldoveneşti. Dacă n-ar fi aşa, noi nici n-am fi pomenit la congres de batjocura plagiatului, am fi lichidat-o demult. Rugăm Comitetul Central al Partidului să ne ajute.

8. CLASICA

Uniunea Scriitorilor împreună cu Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei Academiei de Ştiinţe a Uniunii RSS au început editarea clasicilor noştri. În afară de operele lui A.Donici, C. Negruzzi, I. Creangă, C. Stamati, M. Eminescu, or apare încurând V. Alecsandri, Alecu Russo, A. Mateevici, apoi N. Milescu Spătaru, D. Cantemir, I. Neculce ş. a. Au lucrat la pregătirea ediţiilor arătate, desfăşurând un lucru greu şi de răspundere R. Portnoi, V. Coroban, I. Grecul, A. Borşci, B.Istru, G. Meniuc, Gh. Bogaci ş. a. S-a editat de asemenea antologia literaturii moldoveneşti în două volume, care prezintă pentru întâia dată drumul istoric de dezvoltare a literaturii noastre, începând cu cei dintâi scriitori din veacurile trecute până-n ziua de azi. Asta-i o dezminţire concretă a afirmaţiilor naţionaliştilor burgeji şi a nihiliştilor, care nu recunoşteau fiinţarea literaturii moldoveneşti şi a limbii literare moldoveneşti.
Literatura noastră clasică are strânsă comunitate istorică cu literatura română. Ea este o comoară comună a ambelor noroade. Scriitorii clasici moldoveni nu numai au creat opere, care au devenit mândria literaturii noastre, dar au şi determinat dezvoltarea literaturii române. Noi, de-o pildă, nu ne putem închipui ivirea lui Coşbuc, Vlahuţă, Slavici, Sadoveanu şi alţii, dacă n-ar fi fost operele şi tradiţiile literare ale lui Negruzzi, Alecsandri, Creangă, Eminescu. Dacă vrem să dezlegăm drept întrebarea asta, apoi trebuie să luăm aceste momente complicate din istoria dezvoltării literaturii noastre şi să ne ocupăm de ele, cercetându-le de pe poziţiile ştiinţifice ale teoriei marxiste-leniniste. A închide ochii asupra faptului ista, înseamnă a lăsa loc slobod pentru turburarea operelor în literatura noastră, pentru tot felul de încurcături şi schimonosiri, care duc la anularea moştenirii noastre culturale. Editarea, care noi am început-o este un lucru bun, dar trebuie o muncă colosală de tratare dreaptă ştiinţifică a problemelor, legate cu comunitatea clasicilor. Asemenea lucrări n-avem şi trebuie să recunoaştem nici nu se simte o stăruinţă serioasă a le organiza şi a le face. Mulţi tovarăşi, parcă se simt mult mai bine în aburii provizoratului şi ai nelămuririi în care-s cu putinţă diletantismul şi chiar aventurismul. Noi cunoaştem articolul din Sovetskaia Moldavia în care se neagă aparţinerea comună a lui Eminescu la noroadele român şi cel moldovenesc. Asta s-a scris fără nici o motivare, atunci, când tot norodul şi toată presa noastră însemna aniversarea a 65-ea din ziua morţii poetului. Într-o singură frază a fost anulat tot lucrul filialei Academiei de Ştiinţe, Uniunii Scriitorilor, lucrul sesiei Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a URSS, petrecută la Chişinău cu participarea academicienilor din Moscova. A fost ştearsă toată munca şi toate stăruinţele, care vreme de ani de zile s-au cheltuit pentru a da interpretare dreaptă problemei astea. Hotărârea biroului Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova îndată după război a pus în faţa noastră sarcina de a pregăti şi a edita operele clasicilor Negruzzi, Alecsandri, Creangă, Eminescu şi a. Articolul cu pricina contrazice toate aestea. Cui îi foloseşte atitudinea asta? Ce-i mai straniu însă, este aceea, că lucrătorul ştiinţific Varticean care-i iscălit sub articol n-are nimic de-a face cu tot ce-i scris în el. El a scris anume despre aparţinerea lui Eminescu deopotrivă literaturii moldoveneşti şi celei române. Redacţia fără ştirea autorului i-a schimonosit textul, înscriindu-i autorului afirmaţii false. Noi nu putem pricepe, cum se poate îngădui o asemenea batjocorire a moravurilor presei sovietice, nemaivorbind despre aceea, că se cearcă a se distruge un lucru enorm de greu şi de răspunzător, pe care noi, cu ajutorul celor mai mari învăţaţi sovietici şi ai Academiei de Ştiinţe a Uniunii RSS, ne-am stăruit să-l facem. Noi insistăm ca gazeta să înceteze proizvolul şi să îndrepte schimonosirile estea. Editarea clasicii noastre are o mare însemnătate pentru cultura sovietică moldovenească. Ea a ajuta la dezvoltarea mai cu spor a literaturii, la dezlegarea întrebărilor celor mai încurcate privitoare la limba moldovenească literară, va ajuta la îmbogăţirea, cizelarea limbii. Noi ridicăm clasica noastră, pentru că ea ne ajută în lucrul de educare a tineretului. Ca şi literaturile clasice ale tuturor noroadelor sovietice clasica noastră ridică simţul destoiniciei naţionale, devine un mijloc de luptă împotriva cosmopolitismului, a naţionalismului, pentru cultivarea patriotismului sovietic. Noi ridicăm moştenirea noastră culturală-literară în tot ce are ea mai progresist şi mai bun, aşa cum este ea în mare parte comună cu cea românească pentru că ea nu ne depărtează de cultura slavă şi cea rusească, da ne ilustrează în chipul cel mai viu realitatea legăturilor noastre. Lucrul ista pentru noi e de o însemnătate colosală. Editarea clasicii noastre cât şi a literaturii vechi, apoi a cronicarilor, a lui Milescu-Spătaru, a lui Cantemir şi a lui Donici, Stamati, Negruzzi, Alecsandri, Creangă, Eminescu, Haşdeu şi mulţi alţii va fi unul din cele mai grăitoare monumente ale legăturilor rodnice dintre noroadele noastre şi noroadele rus şi ucrainean. Când noi vorbim de tradiţii de colaborare culturală apoi avem în vedere nu ceva abstract, da anume şi mai cu seamă creaţiile acelor scriitori şi oameni de cultură în care trăiesc însuşi roadele nemuritoare ale colaborării noastre. Dacă asta-i aşa, apoi toate aestea trebuiesc cunoscute de masele largi ale norodului, care are toate drepturile să se mândrească cu cultura sa şi s-o iubească.
De multe ori am auzit noi, că limba literară actuală trebuie să se bazeze nu pe clasică, dar pe folclor, că trebuie să fie norodnică ş. a. m. d. Parcă se vorbeşte de un proiect de limbă literară, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii, pentru ca să poată trece un examen impus şi se uită, că limba asta literară fiinţează sute de ani, că ea, ca orice limbă literară serioasă anume aşa s-a creat, din izvorul nesecat al bogăţiilor norodnice, din limba vorbită, din folclor, din traducerile literare. A pune dilema, cum o pun unii tovarăşi: ori limba clasicilor, ori limba norodnică, înseamnă a încurca lucrurile. Oare limba lui Puşkin, Tolstoi, Gorki, Maiakovski nu este cea mai fericită şi cea mai înaltă expresie a limbii norodnice ruse. Oare avem noi până astăzi o formă mai înaltă şi mai preafrumoasă a limbii noastre norodnice decât în "Luceafărul", "Pe lângă plopii fără soţ", "Revedere", "Călin", "Scrisorile" lui Eminescu, decât amintirile şi poveştile lui Creangă, decât în Lăpuşneanu lui Negruzzi? Dar oare scriitorii iştea tăgăduiesc folclorul? Opera lor nu este o adevărată comoară de limbă, nu este opera asta cea mai vie şi mai creatoare însuşire a folclorului?
În ştiinţa sovietică privitor la clasică s-au stabilit normele drepte de editare, aceste norme trebuiesc însuşite şi la noi. Institutul de Limbă şi Literatură şi Uniunea Scriitorilor au mult şi serios de lucru pentru ca să ducă la bună împlinire sarcina editării clasicilor, asupra căreia ne-a atras hotărât băgarea de seamă congresul V al PC din Moldova.

Tovarăşi!

Se cuvine să ne oprim puţin asupra lucrului dinnăuntrul organizaţiei noastre scriitoriceşti.
Discuţiile înaintea congresului, precum şi multe articole publicate în presa noastră republicană au scos la iveală un şir de neajunsuri serioase privitoare la organizarea procesului creator şi îndeobşte a vieţii lăuntrice a Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Cel mai mare neajuns al lucrului nostru constă în aceea, că noi n-am reuşit să îmbunătăţim, să înviorăm simţitor lucrul secţiilor creatoare, n-am ridicat discuţiile din cadrul secţiilor la nivelul ideinic şi creator, cerut de etapa nouă de dezvoltare a literaturii sovietice moldoveneşti. Cele şase secţii, în care i-am împărţit pe scriitori după profilul lor creator, s-au ocupat mai mult cu dezbateri pe marginea anumitor manuscrise.
Socotim că a venit vremea să revedem lucrul secţiilor să practicăm îndeosebi aşa discuţii creatoare, care să-i intereseze pe toţi scriitorii. Aceasta a avea ca rezultat înviorarea lucrului creator al întregii noastre organizaţii.
Trebuie totodată să recunoaştem că şi la şedinţele din cadrul cârmuirii Uniunii scriitorilor de cele mai multe ori anume întrebările creatoare lipseau depe ordinea de zi. Uneori s-au făcut abateri dela principiul recunoscut al colegialităţii în lucru. Membrii Cârmuirii n-au primit sarcini permanente concrete, pentru care ei trebuie să răspundă în faţa colectivului.
Rămâne în urmă dela cerinţele noi lucrul cu scriitorii tineri în republică. Consultanţii Uniunii lucrează neîndestulător pe linia sarcinilor lor de bază. De cele mai multe ori ei îs folosiţi la lucrul administrativ din Uniune. Îi neîngăduit de slabă legătura lor cu cercurile literare din raioanele republicii.
Îndeobşte, noi am rămas în urmă cu forma de organizare a lucrului dinnăuntrul Uniunii Scriitorilor. Din anul 1947 păn amu numărul scriitorilor şi, prin urmare, volumul lucrului în Uniune au crescut de patru ori. În schimb, forma de organizare a rămas aceeaşi ca amu şapte ani. În privinţa asta avem nevoie de ajutorul concret al Uniunii scriitorilor din URSS. Pănamu secretarul Uniunii scriitorilor tare slab ne-a ajutat la dezlegarea nenumăratelor probleme creatoare şi organizaţionale, care stau în faţa noastră. Destul să amintim că plenumul nostru s-a amânat vreme de 4 luni, în aşteptarea delegaţiei făgăduite de 5 ori de secretariat şi pănla urmă delegaţia n-a venit.
Cutotul neîndestulător oglindesc pe paginile lor jurnalele Uniunii scriitorilor şi "Literaturnaia gazeta" viaţa literară din Moldova Sovietică. Socotim că a venit vremea de a edita în republica noastră o gazetă literară, pe paginile căreia s-ar întâlni atât învăţaţii republicii, cât şi scriitorii, oamenii artei. Asta o cere însăşi creşterea furtunoasă a culturii norodului moldovenesc.
Noi suntem încredinţaţi că scriitorii republicii şi cercurile largi de cititori invitaţi la congresul nostru or desfăşura o discuţie largă şi lămuritoare asupra celor mai însemnate probleme ale literaturii noastre.
Noi chemăm ca să vorbească aducând prinosul lor nepreţuit pe cititorii noştri, care văd lămurit numeroasele neajunsuri, greşeli şi încurcături în lucrările noastre. Chemăm pe scriitori şi pe cititorii adunaţi aici să intre în discuţii aprinse, despre cele mai grele şi mai neplăcute şchiopătări scriitoriceşti, să ne ajute a preface congresul nostru într-o tribună adevărată de luptă pentru literatura realismului socialist, pentru înalta partinitate a literaturii, pentru creşterea spornică a literaturii sovietice moldoveneşti.
În încheiere vreau să mă opresc asupra unor sarcini arzătoare care stau în faţa scriitorilor Moldovei, sarcini, puse de către partidul nostru nu pentru întâia dată, dar care şi pănamu nu se împlinesc de către noi pedeplin.
Sarcina cea mai temeinică şi mai blagorodnică îi crearea operelor înalt artistice şi ideinice din viaţa de toate zilele a oamenilor noştri. Noi nu ne mai putem împăca cu faptul, că până azi în literatura noastră moldovenească încă lipsesc chipuri de eroi faptele cărora ar putea fi luate drept pildă în activitatea rodnică a truditorilor Moldovei. Aşa eroi trebuie să-i avem şi tragem nădejde, că degrabă i-om avea. Zălogul sporului îi grija şi ajutorul zilnic, pe care ni-l dă Partidul nostru Comunist. Căile pentru dezlegarea sarcinii estea îs în legatură strânsă a scriitorilor cu masele largi truditoare, în studierea şi redarea adâncă a realităţii socialiste, în ridicarea nivelului cultural şi ideinic al scriitorilor, în desăvârşirea măiestriei lui artistice.
O sarcină tot de mâna întâi îi ridicarea tuturor genurilor literare la nivelul întregii literaturi sovietice, ruperea îngrădirii naţionale, care încă se mai simte în unele lucrări ale noastre. Zălogul sporului îi ajutorul de fiecare zi primit din partea fraţilor noştri de condei, fraţi mai mari, înfăţişători destoinici ai norodului rus, şi din partea tuturor scriitorilor marei noastre patrii. Căile de dezlegare ale sarcinii estea constă în legătura tot mai strânsă dintre scriitorii moldoveni şi scriitorii tuturor noroadelor sovietice.
Dintre toate genurile, la noi în literatură, rămâne în urmă mai ales dramaturgia. Încă n-avem o piesă într-atâta de puternică, într-atâta de închegată, ca să poată rezista vremii şi trece cu spor examenul spectatorilor. Aşa piese trebuie să fie create cât mai curând. Căile pentru dezlegarea sarcinii estea constă în iniţiativa cât mai activă şi mai îndrăzneaţă din partea scriitorilor şi a teatrelor republicii.
Cititorul nostru deamu a primit un şir întreg din operele multaşteptate ale clasicilor moldoveni. Dar sarcina însuşirii moştenirii clasicii noastre se mărgineşte nu numai cu asta. Mai avem de făcut încă tare mult. Operele lui Creangă şi Eminescu, Donici şi Stamati, Alecsandri şi Negruzzi, Russo şi Mateevici, Milescu-Spătaru şi Cantemir, precum şi letopiseţele cronicarilor moldoveni cer o studiere ştiinţifică mai adâncă şi o popularizare mai largă. Căile pentru dezlegarea sarcinii estea constă în intensificarea activităţii pe tărâmul ista a scriitorilor şi lucrătorilor ştiinţifici în îmbunătăţirea lucrului de editare a operelor întemeetorilor literaturii moldoveneşti.
Nici o ramură a gospodăriei noastre norodnice şi culturale nu poate ajunge la o înflorire adevărată fără dezvoltarea criticii şi autocriticii. Mai cu seamă literatura nu poate fiinţa fără elementele estea trebuincioase. Căile pentru dezlegarea sarcinii estea constau în lărgirea numărului criticilor şi nu numai din Chişinău, dar şi din raioane, în pregătirea lor profesională, aşa, ca articolele de critică să fie analitice şi adânc ştiinţifice, depe poziţiile principiale ale marxismului-leninismului.

Tovarăşi!

În faţa noastră - a scriitorilor stau sarcini de o însemnătate istorică. Patria noastră se află în plină înflorire creatoare. Datoria noastră sfântă este de a oglindi cu talent faptele de eroism ale oamenilor muncii, bucuriile vieţii personale ale omului trudei, precum şi lupta pentru tot ce-i nou, tot ce slujeşte propăşirii patriei noastre.
Nu găsim cuvinte să ne exprimăm toată înflăcărarea inimii, recunoştinţa mare pentru rostul de cinste cu care ne-a înzestrat partidul - de a fi ingineri ai sufletului celui mai minunat om depe pământ - omul sovietic.
Răspunsul nostru la grija caldă a partidului literatura noastră partiinică va fi fapta noastră cinstită scriitoricească.

Dragi oaspeţi, veniţi depe meleagurile întregii ţări, să ne cimentăm şi mai mult prietenia noastră - izvor de creaţie şi de izbândă!
Crească dar familia noastră scriitoricească multinaţională, crească şi înflorească frăţia noroadelor patriei noastre!
Trăiască puternicul, atotbiruitorul nostru Partid Comunist!

*Zadnipru