Lupan-70 - art."Râvnite minunăţii" de A.Lupan, "Scriitor - cetăţean" de Simion Cibotaru, "Chenare pe margine"-G.Meniuc, "Dărnicia talentului"-B.Istru, "Ce facem cu numele noastre?!"-N.Dabija despre soiul de piersic Andrei Lupan ( "Legământ cu izvodirile poporului"-Gr.Botezatu, "Ne ducem să căutăm sujalca"-G.Malarciuc,"Ciclul "Arpegiilor""-M.Cimpoi, p."Fântânarul" G.Ciocoi..)

Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău	11.02.1982
Lupan-70 - art."Râvnite minunăţii" de A.Lupan, "Scriitor - cetăţean" de Simion Cibotaru, "Chenare pe margine"-G.Meniuc, "Dărnicia talentului"-B.Istru, "Ce facem cu numele noastre?!"-N.Dabija despre soiul de piersic Andrei Lupan ( "Legământ cu izvodirile poporului"-Gr.Botezatu, "Ne ducem să căutăm sujalca"-G.Malarciuc,"Ciclul "Arpegiilor""-M.Cimpoi, p."Fântânarul" G.Ciocoi..)
the original: (3055KB)	Authors : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) Savostin Nicolai - scriitor Malarciuc Gheorghe - scriitor, scenarist Meniuc George - scriitor Cibotaru Simion - critic şi istoric literar, director ILL al AŞM(1969-1984) Istru Bogdan - scriitor Cimpoi Mihai - critic literar, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1991) Roşca Agnesa - scriitoare Dabija Nicolae - scriitor, redactor-şef al ziarului "Literatura şi Arta"(din 1984) Botezatu Grigore - scriitor şi folclorist Şleahu Samson - prozator Ciocoi Gheorghe - scriitor Ciocanu Aurel V. Afanasiev V. - secr. 2 a CR PCM din Rezina, laureat al Prem. UJM Conunov A.
updated: 2006-06-28 07:44:27

LITERATURA ŞI ARTA N 7 (1907) 11 februarie 1982.

La noi, omule,
frate al pământului-
prietene,
copacii şi iarba,
şi apele,
şi copiii
pentru soare trăiesc,
pentru nădejdea lui cea uriaşă,
pentru sângele aprins
al răsăritului,
pentru bună-dimineaţa
vieţii.
Andrei LUPAN

- - - - - - - - - - -

Scriitor-cetăţean

Poetul-academician Andrei Lupan are în acest an o dublă sărbătoare: împlineşte şapte decenii din ziua naşterii şi cinci decenii de la debutul literar. Sunt aniversări care ne oferă încă un prilej de a-i privi lungul şi rodnicul drum de om şi cetăţean, de a-i răsfoi Cartea plină de gânduri şi de omenie, pe care a scris-o cu migală, a întregit-o fără grabă, a îmbogăţit-o fundamental. O jumătate de veac de muncă asiduă, de fructuoasă activitate socială şi literară dăruită din plin cauzei poporului, Partidului Comunist, înfloririi culturii noastre socialiste. Apreciem truda unui harnic şi onest plugar al ogorului nostru literar, căci sărbătoritul se socoate până astăzi în toate deprinderile sale «un lucrător al pământului», mărturisind recent în paginile revistei «Moldova»: «poezia, literatura a fost pentru mine tot un pământ, tot o ţarină, pe care am vrut s-o lucrez cu dragoste şi dăruire».
Opera literară a lui A. Lupan se prezintă în ansamblu ca un letopiseţ artistic al vieţii poporului, al drumului parcurs de el de la întuneric la lumină, spre culmile cunoaşterii, de la plug la cosmodrom, de la oprimare socială şi naţională la o viaţă nouă, liberă şi fericită.
Destinele maselor truditoare sub regimul de ocupaţie burghezo-moşieresc român, lupta lor pentru eliberare şi reunire cu Patria Sovietică, evenimentul epocal din vara anului 1940, bărbăţia şi eroismul poporului sovietic în anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei, construcţia socialistă din perioada postbelică, colectivizarea în raioanele din partea dreaptă a Nistrului, lichidarea neştiinţei de carte, propăşirea economică şi culturală a republicii în familia popoarelor frăţeşti din ţara noastră - toate aceste etape importante din istoria plaiului nistrean şi-au aflat în scrierile lui A Lupan o reflectare artistică veridică şi originală.
«În tot ceea ce am făcut, - remarcă scriitorul, - satul ocupă un loc aproape cardinal. Atitudinea mea faţă de marea viaţă s-a născut pe vatra acestui sat. Dar n-am descris niciodată satul ca ceva pitoresc. Satul sau tema satului a adunat în sine tot largul vieţii şi al lumii. Dacă se pretinde că opera mea e o monografie poetică a satului moldovenesc, pot spune că este doar în măsura în care acest sat a reflectat marile zguduiri şi frământări ale timpului».
Calea de creaţie a unui scriitor nu e făcută numai din urcuşuri: sunt şi coborâşuri, sunt momente de pauză, de odihnă creatoare, de acumulare. Dar totdeauna într-o viaţă de creator există şi piscuri, culmi, după care ne orientăm, când urmărim această viaţă. Are astfel de culmi şi omagiatul. În ordine cronologică acestea ar fi următoarele. Prima culme a scrisului lui A. Lupan a fost poemul «Sat uitat», creat în 1940 pe urmele proaspete ale evenimentelor. În această lucrare s-au limpezit şi cristalizat poziţiile de scriitor şi cetăţean ale lui A. Lupan, s-a produs o sinteză a căutărilor artistice ale poetului din anii treizeci, o deschidere de perspectivă a modalităţilor de interpretare a materialului nou de viaţă de pe poziţiile metodei realismului socialist. Poemul «Sat uitat» e un puternic act de acuzare la adresa lumii vechi şi, totodată, e un imn de slavă timpurilor noi, celor care trăiesc «în cea mai dragă ţară din toate câte sunt», celui «mai fericit norod de pe pământ».
«Din toate amintirile mele, - precizează poetul în materialul apărut în revista «Moldova», - cea mai scumpă, cea mai zguduitoare, egală cu preţul reînvierii, este eliberarea Basarabiei şi reunirea ei la Patria Sovietică. Eliberarea a fost şi rămâne pe veci un adevărat răsărit după o noapte neagră şi lungă. Ceea ce au scris poeţii noştri în acest moment istoric exprimă însuşi strigătul de descătuşare al întregului popor. Paginile acelor zile au valoare de înalt document al epocii. Mă simt pentru totdeauna fericit că am fost părtaş al marelui eveniment, că mi-am exprimat pe cât am fost în stare sentimentele şi gândurile trăite atunci».
Următoarea culme, treaptă în urcuş, este, credem, cartea «Poezii» din 1947, în care au intrat şi poeziile din anii războiulului, şi cele scrise în primii ani de pace. Volumul aducea în poezia moldovenească probleme şi teme majore, o atitudine clară în interpretarea destinului istoric al poporului, aducea un cuvânt poetic plin de sinceritate şi responsabilitate.
Tot o culme a drumului de creaţie a lui A. Lupan este piesa «Lumina», în care scriitorul răspunde imperativelor sociale ale timpului, redă tablouri realiste şi profund semnificative din viaţa ţăranilor moldoveni porniţi hotărât pe calea spre lumină a grandioaselor transformări socialiste. Montată pe scena Teatrului moldovenesc de stat, piesa «Lumina» a constituit un eveniment în viaţa culturală şi artistică a republicii, ea înscrie o pagină demnă şi în dramaturgia moldovenească din aceşti ani.
«Meşter-faur», un alt pisc în cartea poetică a sărbătoritului, era la apariţie volumul cel mai bogat şi mai plin al scriitorului atât ca varietate tematică şi fond, cât şi ca idee şi atitudine. Aici poetul ne oferea exemplul unei înalte responsabilităţi civico-estetice, pledând cu vehemenţă pentru poezia cinstită, trăită, pornită de la viaţă şi de la om, închinată cu sfinţenie acelui «meşter-faur», care a fost şi este eroul întregii creaţii lupaniene.
Printre apariţiile editoriale de vârf ale lui A. Lupan e şi volumul «Cărţile şi răbojul anilor». Articole şi medalioane, punere de probleme şi dezbateri de principii - toate ni-l arată pe scriitor acelaşi spirit activ, angajat, om de condei care crede în ceea ce spune şi spune ceea ce crede.
În sfârşit, următoarele culmi reale din creaţia poetului sunt volumele de versuri «Legea găzduirii», «Gromovnic» şi «Magistrale». Apărute în alte vremuri şi cu alte probleme, ele nu ies din albia preocupărilor fundamentale ale scriitorului,- ci le adâncesc, le nuanţează în conformitate cu noua vârstă sufletească a poetului, le variază: «Cum cuprinzi, în ce măsurătoare/ Drumul de la plug la cosmodrom?/ Prin pământ, prin pâine şi sudoare/ Adevărul s-a legat de om». Sau: «Din uzină-n glia ţărănească/ Omul răstrudit din neam în neam/ A citit şi-aşa vrea să trăiască,/ Cum a scris Partidul în program». Sub pana poetului prind viaţă versuri sincere şi însufleţite despre acelaşi «meşter-faur», care îşi croieşte drum în spaţiu şi timp («Din granitul temeliei ne croim elan-putere») şi pune fundamentul viitorului.
Toate aceste urcuşuri şi piscuri în opera literară a scriitorului şi-au aflat o îngemănare fericită în cărţile de sinteză «Intrare în baladă», «Frate al pământului» şi în cele trei volume de «Scrieri».
La toate treptele pomenite ale creaţiei sale A. Lupan şi-a rotunjit o frază şi un vers al său specific, despre care se spune, pe bună dreptate, că e lipsit de podoabe, se sprijină pe cuvântul dur, bolovănos, e sincer şi convingător. Tonalităţile posomorâte (dar nu minore) şi culorile sumbre din poezia anilor treizeci, buna colaborare cu izvoarele folclorice în creaţia de mai târziu, căutarea persistentă a «cuvântului ce exprimă adevărul», talentul de a îmbina oralitatea şi aroma folclorică a versului cu cele mai frumoase şi rodnice căutări ale poeziei actuale, aprofundarea aspectelor meditative, filosofice - iată câteva semne ale operei poetice lupaniene.
Un aspect pe care aş vrea să-l pomenesc şi să-l subliniez în mod deosebit este prezenţa civică a lui Andrei Lupan, spirit patriotic şi internaţionalist, manifestările lui destoinice de cetăţean, de om al cuvântului partinic şi al faptei partinice. Prezenţa lui de cetăţean şi militant s-a manifestat în viaţă, în literatura pe care o scrie, în atitudinea faţă de valorificarea moştenirii clasice a poporului moldovenesc, în munca sa de deputat al Sovietului Suprem al republicii şi al ţării, în cea de preşedinte al Uniunii scriitorilor din Moldova, în participarea la dezbaterile celor mai acute şi principial importante probleme la diferite şi înalte foruri ştiinţifico - literare republicane, unionale şi internaţionale, apărând consecvent şi argumentat principiile ideologico-estetice ale artei realismului socialist.
Urmând apelul gorkian din articolul «De partea cui sunteţi voi, maeştri ai culturii?», A. Lupan încă în a doua jumătate a anilor treizeci combătea cu vehemenţă în articolul «Apologia omului neutru» lipsa luării de atitudine, pasivitatea şi indiferenţa celora, care-şi poartă existenţa «tot prin locuri tăinuite, prin cotloanele societăţii, unde aruncă oasele de obicei şi martirii şi călăii vieţii», pleda pentru determinarea locului în frământările sociale şi politice ale vremii. Glasul scriitorului a răsunat răspicat împotriva fascismului la procesul din Chişinău din primăvara anului 1936, în articolele de publicistică despre lupta studenţilor democraţi de la facultatea de agronomie din localitate.
De aceeaşi atitudine partinică, răspundere cetăţenească, frământ creator sunt pătrunse şi intervenţiile publicistice şi eseistice ale lui A. Lupan din ultimele decenii. Citiţi cu luare aminte articolul «Anul literar 1947», raportul lui A. Lupan prezentat la Primul congres al scriitorilor din Moldova, medalioanele despre Creangă şi Eminescu, cuvântările lui la congresele scriitoriceşti republicane şi unionale, intervenţiile în presă despre problemele agriculturii şi limbii literare moldoveneşti, despre interpreţii cântecelor populare şi apărarea păcii pe pământ.
Aceeaşi prezenţă de cetăţean şi de exponent al cuvântului partinic o vedem şi în alt aspect al activităţii poetului; aceea de mesager al prieteniei popoarelor. «Ruslan», «Întâlnire cu Şevcenco», «Ţara Suomi», «Cu poezia pe steag» sunt semnificative şi în sensul că poetul îşi deschide inima pentru noroadele-prietene, că se apropie de ele cu acea «lege a găzduirii», cu acel «tain al încrederii», care ne adună şi pe noi în jurul acestei poezii. Scriitorul propagă literaturile popoarelor frăţeşti prin traduceri inspirate din A. Puşkin, T. Şevcenco şi A. Necrasov, din M. Gorki, V. Maiakovski, A. Tvardovski, A. Procofiev şi din mulţi alţi maeştri ai literaturii sovietice multinaţionale, prin articole şi medalioane despre clasici şi scriitori contemporani.
Despre creaţia poetică a lui A. Lupan au scris în repetate rânduri poeţi şi critici sovietici de vază: Vladimir Lugovscoi, Nicolai Tihonov, Alexei Surcov, Eduardas Miezelaitis, Petrusi Brovca, Alexandr Macarov, Iaroslav Smeliacov, Gheorghe Lomidze şi alţii.
La decada literaturii şi artei moldoveneşti, care a avut loc la Moscova în 1960, în cadrul dezbaterilor asupra poeziei sovietice moldoveneşti, cunoscutul poet lituanian Eduardas Miezelaitis, laureat al Premiului Lenin, a dat o înaltă apreciere creaţiei poetice a lui Andrei Lupan.
«Citind poezia lui Andrei Lupan, - spunea E. Miezelaitis, - parcă stai de vorbă cu un om deosebit de blând, deştept, ca şi oamenii muncii din republica lui. Prin fiecare strofă luminează soarele ţinutului său de la miază-zi, simţi aromatul poamei, merelor şi grânelor în pârg, vezi zâmbetul blând al omului ostenit după o zi de muncă.
Andrei Lupan e un poet profund naţional. E un poet al pământului, pâinii, muncii. Poezia lui e de un colorit naţional bogat, plină de intonaţii. E pătrunsă de înţelepciunea poporului, de blândeţe, de profunzimea gândului».
La ultimul congres al scriitorilor din Uniunea RSS, printre condeierii de prestigiu, care ne reprezintă avutul poetic unional, în referatul lui Gheorghii Marcov a fost menţionat şi Andrei Lupan. Lucrul acesta ne bucură, pentru că vorbeşte şi despre recunoaşterea poetului, şi despre recunoaşterea şi afirmarea poeziei noastre pe plan unional.
Aceeaşi recunoaştere a meritelor lui Andrei Lupan - scriitorul şi cetăţeanul - o dovedesc şi alte fapte grăitoare. A. Lupan este academician al AŞ a RSS Moldoveneşti, laureat al Premiului de stat al RSS Moldoveneşti, laureat al Premiului de stat al Uniunii RSS, este decorat cu ordenul Lenin şi trei ordene Drapelul Roşu de Muncă. A. Lupan ne reprezintă destoinic cultura şi literatura la săptămânile, zilele şi decadele literaturii sovietice moldoveneşti în alte republici-surori, la diferite congrese, conferinţe şi simpozioane, care au loc în ţară şi peste hotarele ei.
Pe parcursul anilor poetul a fost - cu gândul, cu inima şi pana - alături de tot ce e demn şi cinstit, alături de ce e bun şi frumos în viaţa şi literatura noastră. A susţinut talente tinere şi cărţi bune, şi-a spus întotdeauna opinia cinstit în problemele cele mai delicate şi acute ale vieţii noastre literare. Şi nu numai literare. A militat din convingere comunistă şi sub steagul cerinţelor partinice.
De pe poziţiile partinităţii comuniste şi caracterului popular este scrisă Cartea lui A. Lupan, în care multe pagini inspirate sunt consacrate geniului lui Lenin, Marelui Octombrie, Partidului Comunist şi Patriei Sovietice, chipurilor de comunişti, activişti în ilegalitatea basarabeană, în mijlocul cărora şi-a făcut stagiul de luptă revoluţionară poetul pentru înaltele idealuri comuniste. Poziţia scriitorului-cetăţean de-a lungul întregii sale activităţi îşi află o largă şi aleasă expresie în articolul «Tema muncii, tema făuririi». «Tema partidului şi a luptei comuniştilor, - menţionează A. Lupan, se naşte din faptele vieţii, din trăirea oamenilor muncii şi rămâne pentru noi, scriitorii sovietici, temă magistrală, mobilizatoare».
Sunt destule merite, care îndreptăţesc respectul şi recunoştinţa, dragostea şi aprecierea noastră, a miilor şi milioanelor de cititori de pe meleagurile moldoveneşti şi de pe tot întinsul Ţării Sovietelor. Omagiindu-l astăzi pe poetul-academician Andrei Lupan, eminent scriitor sovietic, unul dintre fondatorii literaturii sovietice moldoveneşti, noi omagiem concomitent o poziţie de viaţă, omagiem un om de la care am învăţat şi învăţăm lecţia ţinutei civice destoinice, îndrăzneţe, cinstite.

Simion CIBOTARU

- - - - - - - - - - - - - -

Dărnicia talentului

Nu ştiu dacă au observat cercetătorii literari această repetată «slăbiciune» a poetului Andrei Lupan de a se opri la truda specifică a paznicilor, atunci când, spre exemplu, vorbeşte despre irepetabila splendoare a livezii în timpul verii sau de nopţile «cu primejdie» la paza viei. Am luat la întâmplare două mostre poetice, pentru a mă convinge încă odată de marea disponibilitate afectivă, omenească, a poeziei unui talent darnic şi exigent faţă de sine şi faţă de toţi cei din jurul său.
Paznicul, după cum se ştie, are grijă de avutul norodului, de munca colectivă a mâinilor de aur, care crează în ţară minune după minune. Chipul lui nu putea să nu intre în inima şi în poetica lui A. Lupan. Ba mai mult chiar. Este, mi se pare, în caracterul activităţii literare a autorului «Satului uitat» ceva din specificul trudei unui paznic al podgoriilor în floare din republică, a frumuseţilor care te uimesc şi te fac să-ţi iubeşti şi mai aprig pământul natal. Un paznic al cinstei şi înţelegerii rodnice.
«Nu-i prea mare noutatea», ni se destăinuieşte poetul «N-am putut să nu v-o spun/ Bună-i vara, bună foarte/ Pe meleagul nostru bun!» În faţa poetului apare o livadă. «Parcă-aş fi un băieţandru/ Fascinat de rumeneli...» Pasă-mi-te, livada îl ademeneşte cu toate ispitele ei. Iată ce simte inima poetului: «Când te prinde văzduh tare, /De n-ai pace, hărţuit, / Parc-un drac de fată mare /Cântă-un hang nelămurit./ Nici să cânte, nici să tacă/ Nici să zică da ori ba./ Numai inima sireaca - Taci mai bine, nu-ntreba». E un simbol al dărniciei pământului aici, al universalului fertilităţii. Poate deaceea - şi asemănarea aceasta neaşteptată a livezii roditoare cu «un drac de fată». Poate deaceea - şi exclamarea aceasta, în duh eminescian, de recunoaştere a înfrângerii poetice în faţa tainelor, care ne înconjoară: «Eh, colhoznică livadă,/ Guralive frunze noi,/ Am să pot eu spune-odată/ Cum grăiţi voi în de voi!»
Dar reveria poetului a fost brusc întreruptă de apariţia paznicului, care îi spune de-a dreptul neaşteptatului oaspete: «Ai venit fără de treabă?/ Bună vreme ţi-ai ales!» Lumea lucrează cât e ziua de mare, dar poetul umblă, chipurile, fără rost. Urmează ceea ce trebuia să urmeze: «Îi explici să te-nţeleagă,/ El degrabă-a priceput./ (L-a citit cândva pe Creangă,/ Şi pe Bucov l-a văzut»). Aici avem de a face cu o ironie sau, poate, o autoironie cu adânci dedesubturi privind rosturile întregii noastre producţii literare, pe care o dăm noi, condeierii, cititorilor şi modul cum ajutăm la dezvoltarea gustului de citit în rândul maselor largi ale poporului.
Discuţia care a urmat între paznic şi oaspete depăşeşte cadrul unei întâlniri oarecare; ea atinge probleme fundamentale ale muncii literare şi celei a livădarilor, ale înfrăţirii dintre scriitori şi oamenii câmpurilor.
În a doua poezie, la care vreau să mă opresc în treacăt, este iarăşi vorba de un paznic, de data aceasta la vie: «Bădie Ilie,/ Paznic la vie, / Lumea te ştie/ Avan la mânie». Poetul ne descrie succint munca, am zice monotonă, a acestui om deprins cu vegherea zi şi noapte. «Vin nopţile, serile,/ Singurătăţile,/ Toamna, tăcerile/ Şi tinereţile...» Monotonia vieţii lui Ilie, cum spune autorul, este curmată de o «biată vădană»; «cu pielea fierbinte, cu trup fără minte». Ea nu este hoaţă de vie. De ce, dar, autorul nu socoate nimerit să zică în final decât aceste omeneşti cuvinte: «Bădie, bădie,/ Sărmane Ilie!» Anume cuvântul «sărmane» dă vrajă poeziei.
Acesta-i Andrei Lupan de la un capăt la altul. Să ne trăiască ani mulţi şi să ne bucure, ca până acum, cu descoperirile nebănuite ale vieţii, cu înariparea spre culmile îndrăzneţe ale artei sale înţelepte.

Bogdan ISTRU

- - - - - - - - - - - -

Ce facem cu numele noastre?!

În 1650 - am citit într-un îndreptar - muşchetarii din localitatea Bailloni inventează o armă ce va purta de atunci încolo numele localităţii - baioneta, un pumnal ce se fixa la gura muşchetei.
Astfel, numele localităţii s-a dus departe în lume. Cu acest nume se mai decapitează, se mai înjunghie, se mai ucide încă şi azi...
În 1784 generalul englez Henry Shrapnel inventează şrapnelul - un obuz cu exploziv, care, la spargere, răspândeşte gloanţele în toate direcţiile, împreună cu schijele...
Generalul trebuie să zâmbească şi acum în infern, foarte mulţumit de invenţia sa... Un Şrapnel seceră un arbore, alt Şrapnel dărâmă o casă, tot un Şrapnel şuieră prin aer, şi iar un Şrapnel se izbeşte, amestecându-le vieţile şi morţile, într-un regiment de soldaţi...
În 1815 armurierul Lenormand («O, iubita mea, Lenor / E târziu şi-aş vrea să mor», - zicea Edgar Poe, auzind, probabil, în murmurul gloanţelor trimise de Lenormand numele iubitei sale) fabrică pistolul Lenormand cu cinci ţevi(!), care se roteau în jurul unei axe şi care permiteau tragerea destul de rapidă a cinci împuşcături, consecutiv.
Era considerată o armă-minune a timpului său.
În 1835 inginerul american Samuel Colt inventează primul «colt» - un revolver ce avea prevăzut şi un butoiaş cu graf... Un colt trage şi un Colt moare...
Englezul Browning şi-a nemurit numele, inventând la 1857 pistoletul automat, care se va numi Brauning.
Armurierul german Mauser realizează la 1853 pistolul automat Mauser...
În 1883 americanul Maxim inventează mitraliera Maxim...
Nemurirea acestora este, iarăşi, asigurată...
În 1915 constructorul francez Solinaire instalează o mitralieră pe avion, tragerea căreia era reglată printre palele elicei... Orgolios, francezul are pretenţia ca arma să se numească Solinaire.
De la o vreme mătuşa Moarte porneşte cu automatul la lucru... Cu autoblindate, cu Colturi şi Brandturi, coasa lăsându-şi-o să ruginească în vre-un cui, cine ştie pe unde... Se duce să secere oameni cu arme care poartă tot numele unor oameni... Să scurteze viaţa unor prunci cu arme ce poartă numele taţilor sau unchilor acestora...
În toamna anului 1981 am văzut într-o livadă copii care se întreceau întru a-şi umple sânul cu piersice... Piersice care luminau ca nişte sori printre crengile dezgolite de frunze.
Acel soi de piersice - mi-au spus nişte puştani de vre-o 6-7 ani, care probabil încă nu ştiau a citi versuri - se numea ANDREI LUPAN.
Piersicele împrăştiau până departe o mireasmă de taină. Ele miroseau a dimineaţă. A cer. A toamnă. A pace.

Nicolae DABIJA

- - - - - - - - - - -

Chenare pe margine

În luna iunie 1959 am fost internat la spital ca să fiu operat la trocanter. Camera unde am nimerit era spaţioasă, cu patru paturi. Tovarăşii mei de suferinţă, bărbaţi de vârste diferite, toată ziulica se întreceau în glume, de parcă se aflau la mare sau la munte într-o casă de odihnă. Fiecare era în aşteptarea operaţiei, însă dispoziţia fiecăruia nu corespundea gravei situaţii, conştiinţa căuta să estompeze acest moment de grea încercare. Mai ales unul dintre noi, cu femurul fracturat, se deda la acrobaţii neastâmpărate, pe speteaza crivatului, până îl surprindeau doctorii în halate albe, uluiţi de atâta veselie în camera noastră.
În această atmosferă m-a găsit Andrei Lupan, făcându-mi o vizită la spital. Spre marea mea uimire, mi-a adus manuscrisul unei piese din 1947. «Doi ingineri», ale cărei exemplare cândva avusesem grijă să le distrug pe toate. După ce a plecat, am găsit intercalat un bileţel cu următorul conţinut: «Meniuc! Sfatul meu! Dacă te apuci să dregi, stăruieşte să nu fii deloc mai înţelept decât ai fost la scrierea piesei. Nu poza în "nastaviteli". Rămâi mai bine mărginit, cu duhul humorului, şi chiar prost ca noaptea. Aşa o să-ţi iasă. Nu introduce tirade. Nu strica ce-ai scris. A Lupan». De unde a luat acest exemplar, cine i l-a dat? Am aflat mai târziu că vre-o câteva zile în şir a insistat prin telefon să fie căutat prin arhivele Ministerului de cultură. Şi manuscrisul a fost readus la lumina zilei!
Veselia camerei mă aţâţa să râd şi eu, să uit de beleaua operaţiei, să fac spirite. Am început să-mi citesc piesa, scrisă cu 12 ani în urmă, exclusă cu totul din memoria mea. Pe neaşteptate am constatat că piesa asta o scrisesem mai mult despre mine însumi, un Hariton Brăguţă care aleargă mereu după fantasmele creaţiei, se poticneşte, cade şi iar aleargă. Mi-au răsărit în minte scene şi tablouri, alte întorsături şi conflicte... Lângă mine auzeam râsete, iar eu, scuturat ca de friguri, m-am apucat să transcriu piesa, în cameră, pe coridoare, în grădină, eram gata s-o scriu şi în sala de operaţii. Mi-am descoperit nu numai manuscrisul, dar şi eroul bine conturat, cert, aproape palpabil, cum te-ai uita în ape strălimpezi, în oglindă, şi entuziasmul acesta m-a stăpânit 18 zile şi nopţi la rând. Scriam de astă dată o altă variantă a piesei, întitulând-o «Raţa şi răţuştele». Meritul, că am scris-o, nu-mi aparţine mie, ci lui A. Lupan.
Foarte puţini oameni îşi dau seama prin câte aventuri, fantazlâcuri bizare trece un lucrător de creaţie până îşi încheagă definitiv romanul, poemul, piesa, tabloul, sculptura, prin ce văgăuni şi pe ce colnice îi rătăceşte muza inspiratoare, imaginaţia! Uneori criticii încearcă să restabilească adevărul din fragmente şi însemnări postume, dar aceste vestigii nu sunt decât nişte schiţe vagi, disparate. Fără îndoială Gogol a avut o avalanşă de scene când scria «Suflete moarte», şi Servantes când îl zămislea pe Don-Chihote, şi Sadoveanu când îşi crea «Baltagul», dar necunoscutele imagini rămân un mister totuşi.
«Raţa şi răţuştele» e o comedie-pamflet, fără pretenţii de a fi pusă în scenă. A fost concepută anume pentru lectură. Japonezii au o întreagă literatură de scenarii cinematografice şi de piese, scrise special pentru lectură. Publicul le citeşte cu interes, le caută. Fabula şi imaginea lor se perindă prin faţa ochilor ca nişte jocuri de pantomimă. Acelaşi lucru m-am străduit să-l fac şi eu.

George MENIUC

- - - - - - - - - - - - - - -

BOGATUL POM
Lui Andrei LUPAN

Bogatul pom al vieţii
Trudeşte în câmpie,
Îi ceasul de odihnă,
Drumeţul întârzie...
Se lasă frunza-n iarbă,
Iar edera-i pe trunchiu-i
Cu muşchiu-nţelepciunii
I-acoperă genunchii.
Blajin ca o poveste,
El creanga-ncet şi-o pleacă
Când trec copii la şcoală,
Când vin copii la joacă.
Se-ngână veşnic pomul
Căldura să le-o dee,
În vreme tânăr leagăn
Şi aprigă scânteie.

Agnesa ROŞCA

- - - - - - - - - - - -

Legământ cu izvodirile poporului

Din anii cei mai tineri ţine şi persistă în memoria poetului legământul cu izvodirile poporului. «Aveam poate cinci ani, poate chiar mai puţini, - îşi aminteşte A. Lupan, - era într-un amurg şi undeva în vie cânta o fată nevăzută. Asta a fost prima mea întâlnire cu poezia, prima legătură cu poezia populară, care avea să dureze întreaga viaţă».
Simboluri ale doinei şi cântecului de frunză, personaje epico-eroice de povestiri şi legende, de colinde şi descântece, obiecte cu semnificaţie folclorică sunt ţesute cu măiestrie în multe creaţii.
În concepţia poetului, doina cu accente viguroase, caracter energic (poezia «Doina») devine sinonimă cu soarta istorică a poporului şi consfinţeşte legământul nostru cu pământul, plaiul, codrul.
«Ea ne lumina-n fereastră,
ea ne-mbogăţia cuvântul
doina, doina, maica noastră,
cheagul nostru cu pământul.»
În poezia «Ruslan» A. Lupan consemnează răspândirea poveştii literare paralel cu cea tradiţională de circulaţie orală. Ţăranul moldovean citeşte lămurit şi rar «povestea minunată - a lui Ruslan» şi în pieptul lui «putere nouă se ridică» şi e însufleţit ca «de izvorul cel cu apă vie,/ din care sorb voinicii voinicie».
În altă poezie «Întâlnire» poetul zugrăveşte trei ţărani, cântând un cântec popular ucrainean, ale cărui cuvinte sunt scrise de Taras Şevcenco, «...începe unul,/ Apoi doi, pe urmă trei,/ Cu urechea la furtună/ Cântecul anilor cei grei./ De departe, de departe/ Vine trist cu pasul rar,/ Printr-o noapte de amar,/ Iac umru to pohovaite.../ Grai de vers, necazuri multe,/ Cu asprimile-n mănunchi,/ Cântă trei, plecându-şi fruntea / Ţărăneşte, pe genunchi».
E una dintre multele întâlniri ale poeziei marelui cobzar ucrainean cu ţăranii moldoveni, şi nu prin intermediul cărţii şi nici tălmăcit de dascăli. Ea a ajuns în acest sat de codru pribegind cu ţăranii, cu drumeţii, transmisă din gură în gură, a ajuns la începutul veacului în anii de aprigă asuprire şi teroare ţaristă şi a sălăşluit la vatra noastră, alături de doină şi de necazurile ţărăneşti şi-a alipit şi ea vocea la cântecul din timpul acela greu, când revoltele şi răscoalele erau înecate în sânge.
De susţinere, apreciere dreaptă, încurajare se bucurau colportorii creaţiilor autentic folclorice. Andrei Lupan a contribuit la descoperirea şi relevarea în zilele noastre a povestitorului Trifan Baltă - un cioban urzitor de poveşti de prin părţile Edineţilor. Acest moşneag hâtru care încânta cu vorba pe oricare, era stimat mult de poet. Şi povestitorul, la rândul său, avea o mare plăcere şi dragoste de câte ori venea la Chişinău să-l întâlnească şi să stea de vorbă cu Andrei Pavlovici Lupan.
Trifan Baltă a fost un vrăjitor, stăpânit de stihia poveştilor, unul dintre adevăraţii făuritori anonimi, care purta în suflet o literatură vie. «În cartea «Poveştile lui moş Trifan», - scrie A. Lupan, - trăieşte o adevărată bogăţie folclorică moldovenească. Contopirea realităţii ţărăneşti cu supranaturalul, a fanteziei neînfrânate cu condiţia mizeră a vechiului sătuc basarabean, dă poveştilor sale energie şi aderenţă la pământul baştinei».
Au rămas în amintiri unele peripeţii cu haz despre sosirea lui Trifan Baltă la Chişinău. Am avut, fericita ocazie să-l cunosc şi să înregistrez de la el poveşti, cântece. Odată am fost rugat să-l conduc pe moş Trifan la Andrei Pavlovici acasă. Moşul era sprinten la mers şi, până am schimbat o vorbă, două, ne pomenim că batem la uşă.
- Cine-i acolo? - am fost întrebaţi.
- Care-i în casă, să iasă, care-i în tindă, să răspundă, - făcu moş Trifan.
Andrei Pavlovici a deschis bucuros uşa şi, după ce ne-a poftit să intrăm, îl întreabă pe moş Trifan cum a venit pe un drum aşa de lung tocmai de la Edineţ.
- Pe jos.
- Şi nu te dor picioarele?
- Picioarele nu mă dor, dar o opincă mă ustură, căci am mers pe şosea şi am călcat aşa.
Cunoscându-i agerimea, înrădăcinarea în zbuciumul ţărănesc şi rostirile meşterite, Andrei Pavlovici îl tot întreba:
- Cum îţi pare oraşul? Frumos, aşa-i?
- Frumos, - zice şi parcă, amintindu-şi de dealurile şi câmpiile mănoase, adaugă pe loc: - Roadele câmpului ţin podoabele târgului.
După puţin răgaz am fost poftiţi la masă. Andrei Pavlovici numai ce venise dintr-o călătorie de la Moscova. Pe masă era pâine, brânză de Olanda.
- Poftim, moş Trifan, şi gustă brânză făcută de ciobenii de la Moscova, - spuse în glumă Andrei Pavlovici.
Vrând să afle gustul brânzei de pe alte locuri, moş Trifan servi.
- Bună brânză, - a zis el şi a întrebat: - Nu ştii mata ce cheag i-au pus?
Mult mai târziu A. Lupan avea să scrie: «Toată firea lui era de un pitoresc neobişnuit, plină de energie şi încredere nedezminţită în darurile, pe care nici nu le aprecia poate».
În articole de publicistică A. Lupan pune problema studierii şi propagării moştenirii noastre muzicale cu tradiţii vechi progresiste, în special a cântecelor populare. Această bogăţie naţională trebuie valorificată cu demnitate şi dezvoltată în istoria noastră contemporană.
Pentru poetul A. Lupan arta populară e o sinteză între zbucium de muncă şi zbor descătuşat spre moduri ideale, de cinste, de vitejie, de dreptate şi omenie.

Grigore BOTEZATU

- - - - - - - - - - -

Ne ducem să căutăm sujalca...

«Mi-a ieşit în faţă ca o arătare din beznă. Nici nu-mi venea a crede, că e un lucru văzut, pe care am mai îmblat cândva cu mâna. Poate dacă nu era cazul despre care vreau să va povestesc nici nu mai renăştea vre-o dată în memorie. O uitare ciudată de care mai târziu mi-am dat seama ca de un fapt de vinovăţie. Pentru că sunt lucruri ce nu se uită, sau nu se cade să fie uitate...»
Aşa începea acum vre-o cinci ani în paginile primului număr al săptămânalului «Literatura şi arta» un surprinzător şi bărbătesc recviem întitulat «Sujalca», purtând semnătura lui Andrei Lupan. Începea sumbru, cu ascunse ezitări şi scuze... Mai apoi colegii de condei au zis că «Sujalca» e un eseu, o schiţă publicistică, poate chiar o povestire. În înţelegerea mea acele câteva pagini zbuciumate răsună ca o melodie majora, care cinsteşte amintirea unor vremi, ce nu se cade a fi uitate.
A trecut destulă apă pe Nistru de atunci şi azi îmi explic parcă şi ezitările, şi scuzele din subtext. Ba mi se pare c-am auzit şi eu unele replici: de unde până unde acea «înjghebare neînţeleasă, ca un fel de proteză grosolană», acea drăcovenie clănţănitoare este ridicată la rang de simbol şi omagiată? Oare nu sunt semne ale muncii colective de acum treizeci şi ceva de ani? Mâine vom ajunge să proslăvim şi sfoara de tăiat mămăliga?
Undeva, pe la mijlocul istorisirii sale, Andrei Lupan pare a fi intuit strângerile de umere de mai târziu şi pune vre-o două accente de limpezire. Mădălina, una dintre fiicele vecinului moş Diomid, «femeie slabă şi bolnăvicioasă, a cărei vârstă era mai ales agravată de un trecut plin de zbucium şi nenoroc», îi arată toate încheieturile mecanismului şi felul cum funcţioneaza. «E simplu de tot şi lucrat primitiv, - zice autorul, dar e scornit cu o ingeniozitate neîntrecută, ca orice maşinărie elementară, realizată de marea nevoie a celor mulţi. Aşa s-or fi fost născut la vremea lor şi acul, şi fusul, şi roata».
De la primăvara cea dintâi, «când se puneau temeiurile nădejdii», de la sujalca, botezată în glumă «emteesul» primelor bătălii colhoznice», şi până la «năvalnica puternicie a agregatelor duduitoare de astăzi» e o distanţă ca de la cer la pământ. Şi totuşi... Totuşi «cele două lemne seci, legate cu şuruburi şi cu tinichea», aveau tot dreptul să nu fie uitate...
...În ajun peste toată Moldova trecuse un iureş de vânt cu rafale sălbatice şi cu vârtejuri, cum nu se mai pomeniseră nici în memoria bătrânilor. Mă întâmplasem pe drum şi am văzut cu ochii mei scârte de paie luate pe sus, stâlpi de telegraf, frânţi ca nişte chibrituri, copaci zmulşi din rădăcină...
A doua zi aici, la Mălăieşti, unde de mai mulţi ani îşi îngrijeşte căsuţa-i ţărănească poetul şi academicianul Andrei Lupan, parcă nici urmă a acelui iureş nu se vede. În ogradă tufele de vie foşnesc tomnatic din frunză, mai încolo izbucneşte într-o vâlvătaie galben-roşietică un pâlc de gălbenele, acoperişurile n-au nici o lipsă. Doar pomii mi se par despuiaţi prea în pripă, n-a rămas pe ei nici măcar o coadă de frunză şi, aşa negri, sunt ca nişte martori ai unui pojar nocturn.
Gospodarul cercetează atent toate ascunzişurile, acareturile, crescăturile şi pare mulţumit. Totuşi, hotărăşte să-şi extindă investigaţiile dincolo de gardurile proprii. În ograda vecină cu o căsoiţă veche în fund şi alta mare, nouă, dar încă neterminată la drum, o nevăstuică tânără roboteşte harnic.
- Bună ziua, Nină!
Vecina răspunde la bineţe, îşi şterge nu ştiu de ce mâinile cu pestelca şi vine la gard.
- Ce, încă nu ai tăiat curechiul? - se uită vecinul în grădina de alături. Un câine dă glas de lângă başcă, avan, dar fără răutate. - Aista-i Buftea, ţâncul cel care scheuna noaptea? Îmi pare că nu creşte deloc.
Apoi vorba se opreşte la vântul de ieri, care în Podiş, la satul nou, a zmuls vre-o două acoperişuri mai slabe. Acuma se apropie şi sărbătorile din Octombrie, trebuie să se pregătească cum se cuvine. («Da ce mari pregătiri? Vre-o câteva poloboace cu vin aţi pus de-acuma în beci?» «Avem, avem», - încuviinţează vesel vecina. «Gâşte iară aveţi: toată vara mi-au mâncat poama şi s-or fi îngrăşat». Vecina râde de glumă şi-i oferă gâştele pe jumătate). Mai aflăm, că Vasile, fratele dumneaei, care-şi face stagiul militar undeva lângă Moscova, a fost nu demult în concediu. Că veniseră în trecere vre-o doi inşi de la Chişinău şi căutau case de cumpărat. Alioşa, soţul, le-a spus să se intereseze la Bălăbăneşti. Dar ei - nu, că anume aici, la Mălăieşti vor să se statornicească. Aşa, încetişor, pe de departe, ne apropiem de ceea ce mă interesează pe mine mai mult:
- Ascultă, Nină, n-ai o sujalcă?
- Sujalcă? - se miră puţin femeia. - N-am... Da ce vă trebuie, Andrei Pavlovici?
- Da iaca, tovarăşul ista vrea să cumpere una.
- Adevărat, - zic şi eu, - că la Chişinău cu tractorul n-ai unde te învârti, dar aşa, cu sujalca, pe balcon...
Vecina râde cu poftă. Buftea continuă să dea glas de lângă başcă. Gâştele cele îngrăşate cu poama vecinului ţivlesc de undeva alarmate.
Nina se duce să-şi continuie porăiala. Noi ne abatem agale către celălalt gard.
- Şi unde anume lucra Mădălina cu sujalca? - vreau să precizez eu. - Unde aţi stat de vorbă?
- Vezi portiţa ceea din colţ? Pe-acolo venea. Săpase singură toată grădiniţa asta. Şi atunci seara s-a repezit drept de la muncă. Moş Dionis, taică-so, lipsea iarăşi şi ea îngrijea de gospodărie...
- Moş Dionis? Nu Diomid, cum a fost publicat?
Andrei Pavlovici se adânceşte pentru puţină vreme într-un gând neştiut de mine, dar simt că ar vrea parcă să rotungească ceva, să pună nişte puncte.
- Moş Dionis... Anul trecut s-a stins, la optzeci şi trei de ani. A avut o moarte năpraznică: a ars căsuţa peste el. În realitate şi pe Mădălina o cheamă altfel: Titiana. Restul ce-am scris e adevărat totul, cuvânt cu cuvânt.
Adevărat: ieşise în prispa casei în plin amurg ca să-şi ogoiască o rămăşiţă de febră întâmplătoare. «Lăudata noastră primăvară aduce uneori şi asemenea preocupări», - scria după aceea cu subţire ironie Andrei Lupan. Şi tocmai atunci tăcerea a fost sfârtecată de clempănitul metalic, agresiv al rudimentarului instrument de semănat. «Am venit să-i seamăn bâtului nişte fasule, că iaca se prăpădeşte pământul şi n-are cine-i semăna», - îi spuse vecinului Mădălina-Titiana. În acel fierbinte eseu de acum cinci ani chipul Mădălinei, caracterul, biografia, sufletul ei se înfiripă pe neprins de veste până la semnificaţia unui curat şi sfânt simbol: simbolul anonimei femei a Moldovei, a neştiutei eroine, care ne-a născut, ne-a crescut şi ne-a adus de mânuţă până la pragul zilei de azi... Cu sujalca cea barbară... Cu necântărita de nimeni trudă... Cuvinte de acelaşi gen feminin...
Nu cred că aş putea să spun eu aici, în rezumat, gândurile, semnificaţiile, dar mai ales emoţiile răzăşite ca într-un fel de erupere neaşteptată ale autorului, de atunci, din primăvara lui '77.
- Şi chiar aşa de avan lucra femeia, tocmai cu ciudă?
- Nu cu ciudă, da cu încruntare şi cu un fel de îndemânare aprigă...
Păcat că n-am s-o pot vedea şi eu pe Titiana lui moş Dionis. S-a măritat în satul vecin, la Mereni. Şi Andrei Pavlovici îmi povesteşte cu nebănuite amănunte avatarurile bietei femei, pe capul căreia, cum scria el în eseu, soarta adunase «toate grimasele nemeritate ale nenorocului». Acuma se însoţise cu un orb, amândoi îşi găsiseră sprijin unul în celălalt...
Dar venisem la Mălăieşti să vedem sujalca şi deaceea mai facem o încercare. Trecem drumul şi intrăm într-o ogradă curăţică, aranjată gospodăreşte, cu toată bătătura deschisă dintr-odată oaspetelui.
Primii ne întâmpină dulăul şi gâştele. Cu oarecare zăbavă iese înaintea noastră şi gospodina, o femeie mai în vârstă decât Nina, dar tot mărunţică şi la vedere binevoitoare.
Andrei Pavlovici o salută şi tot atunci o ia la trei parale, cred că mai mult în glumă:
- Ce, te-am trezit din somn? Ştiu că nu prea ai nărav să dormi.
Femeia, care, fireşte, nu e la cea dintâi sporovăială cu vecinul de peste drum, râde şi se apără:
- Ba torceam acolo-n casă.
- N-ai pus şi stativele?
- Încă nu. Torc. Da poftiţi în casă, mă rog dumneavoastră.
- Da de ce în casă? Uite ce vreme-i afară, ş-apoi avem o vorbă scurtă. - Andrei Pavlovici se întoarce către mine: - Vrei să intrăm în casă?
Am trecut pragul. Până să ajungem la sujalcă urmează acelaşi nescris ritual: aflăm toate problemele cele mai mari ale gospodăriei, le comentăm şi rostim un sfat unde e nevoie. Adică ritualul e respectat în temei de Andrei Lupan, care cunoaşte amănuntele ca un vechi măhălean şi mălăieştean ce este. Are şi un necaz gospodina: vinul e afară, în butoaiele deschise, dar nu fierbe încă, fiindcă au dat gerurile. Ce să facă? Dacă stă mult aşa, poate să se îmbăloşeze. Şi se oţeteşte chiar. Trebuiesc încălzite butoaiele, dar mai întâi mutate la dos. Femeia ascultă sfatul urmat de fel de fel de amănunte practice şi faţa i se luminează ca după un nor ce trece acu-acu...
- Noi căutăm o maşină, Sofiică, - trece la subiect vecinul - Un instrument.
Îmi amintesc că în eseu Mădălina împrumutase sujalca de la o oarecare Sofiica. O fi asta, de peste drum?
- Iaca umblăm cu tovarăşul Malarciuc... Îmi pare că aveţi o sujalcă?
- Sajalcă? - repetă femeia puţin altfel.
- Sujalcă, sajalcă - tot aceea-i.
- Adică n-am eu, - repetă sincer Sofiica. - Am avut vre-o trei-patru, dar le-am dat şi s-au prăpădit. Avea Marusea una...
- Care? Timciuc?
- Nu, cealaltă, a lui Alexei.
- Care Alexei?
- Malai, acela care-i şchiop.
- A, Maria... Dar Titiana-mi spunea că mata ai, Titiana lui moş Dionis.
- Apoi aceia a fost, pe care i-am dat-o Marusei. Acuma nu-i mai găseşti urma.
Ne întreabă şi Sofiica la ce ne mai trebuie rabla asta. Eu îi răspund tot în doi peri:
- Vrem s-o vedem cum arată, ca să ne facem şi noi la Chişinău una.
- Maşincă de asta?! - nu prinde femeia gluma.
- Să răsădească pe asfalt popşoi şi fasule, - mă complectează Andrei Lupan. Tocmai aici râde femeia:
- Chemaţi-mă pe mine că v-o fac eu, nu-i mare lucru.
- De lucrat cu dânsa-i mai greu, - precizează vecinul Sofiicăi.
Femeia îşi aminteşte cum primeau instrumentele de la colhoz, gata făcute, aduse de undeva. Dar le fabricau şi pe loc, aşa că erau de ajuns, luau şi acasă câte una... Sujalca era legată totuşi de munca în colectiv. Omul individual, pe micile sale postate, lucra şi cu sapa. Pe când Mădălina în tinereţele ei cu sujalca însămânţa singură un hectar pe zi...
- Apoi cine mai are? - încearcă să ne ajute cumva Sofiica - Dumitru Nistreanu acel de devale, de-acolo ia...
Mai rosteşte un nume-două.. Şi-a mai adus aminte şi Andrei Pavlovici de cineva.
Ne-am pornit prin sat şi am bătut la o poartă, la alta...
- N-aveţi o sujalcă?
Oamenii n-aveau. Dar în timpul acestor primblări am luat seama, că vecinii, consătenii capătă în vorbirea lui Andrei Lupan dimensiuni epice. Din puţinele cuvinte ale lui ,afli atitudinea satului faţă de un anumit om, dedesubturile unei schimbări de case, ale unei plecări în satul vecin, nenorocirile ascunse, care se manifestă printr-o încruntare şi bucuriile, care luminează privirile şi limpezesc glasul.
Puţin amărâţi - înregistrăm totuşi un eşec contrariaţi - s-o fi stins oare cu totul sămânţa acelei invenţii? Acul, fusul şi roata doar există încă peste tot! - ne-am întors acasă, în ograda cu gălbinele. O femeie, care trecea cu un prunc în braţe, ne-a dat bineţe şi nu zăbavă s-a întors cu o pâine mare şi caldă, învelită într-un zolnic curat. Se ruşina parcă de gestul ei, dar tocmai scoase pâinea din cuptor şi a hotărât să-i aducă şi măhăleanului una. Am întrebat-o pe nevastă cum o cheamă şi mi-a spus că «Anisîia», cu accentul pe «î»... Dar sujalcă nu avea nici ea. Pe lângă asemenea dar de la Anisia s-au mai găsit şi alte «suplimente», cu semnul oraşului. Iar Andrei Pavlovici a luat un clondir burduhos, .împletit cu lozie şi a coborât în «laborator», acolo, unde îşi zămisleşte el vinurile sale legendare. Cine mai face azi «vin-pelin»? Şi cum îl face? «Pelinul» lui Andrei Lupan cu adevărat nu are definiţie. Ş-apoi cine s-ar încumeta să descifreze această criptogramă alchimică: pelin, peliniţă, cimbrişor de câmp, floare de cicoare, floare de salvie de câmp, mintă creaţă, mintă rece, busuioc, floare de gălbinele, extras din fructe de măcieş şi, bineînţeles, ceva vin de soiul «saperavi»? Nu vă pierdeţi timpul degeaba. Nimeni niciodată nu va putea şti cât busuioc sau cimbrişor, sau pelin trebuie legat într-un săculeţ de tifon şi slobozit în butoiul fierbând, câte minute, sau ore, sau, poate, zile trebuie ţinut acolo săculeţul. Fiecare-şi face «pelinul» după caracterul şi apucăturile proprii, iar «pelinul» lui Andrei Lupan e o poezie, care nu poate fi plagiată nici de cel mai iscusit plastograf...
Dar noi porniserăm să căutăm sujalca... La Mihuleni, satul de baştină al scriitorului, am ajuns pe la amiază, dar fără Andrei Pavlovici, care avea ceva ocupaţii mai serioase la Chişinău. Demult vroiam să văd satul acesta odinioară uitat, dar nu-mi ieşea în drum. Acuma tot nu cred că picasem la timpul cel mai potrivit: în prag de iarnă drumurile prin preajmă erau de nerăzbătut, panoramele aduceau mai mult a simple gravuri în alb-negru...
Am avut noroc s-o găsesc acasă pe mătuşa Anica Muntean, care participase acum câţiva ani la un program televizat şi cu care vroiam să stau de vorbă. Senină şi blajină ca bunicuţele din poveşti, cu vorba molcomă şi sfătoasă, colorată cu expresii, nuanţe, amănunte interesante, mătuşa Anica mi-a deschis casa, apoi a mers cu mine prin sat ca să-mi arate ceea ce mă interesa. Temelia casei părinteşti, pe care fratele Fiodor, fost mulţi ani preşedinte al colhozului din sat, a ridicat pereţi noi. «Izvorul Lupenilor», pe care l-au întemeiat străbuneii scriitorului. («Pe bunicul lui Andrei Pavlovici îl chema Maftei... pe tata lui îl chema Pavluş, moş Pavluş, aşa îi ziceam noi... Ş-o fost moşu Gheorghe Lupan, frate cu moş Pavluş... ş-o fost gheaghea Toader tot frate cu moş Pavluş... Chiochia Nadia era soţia lui moş Pavluş... Fundamentul izvorului l-o fi pus încă tata lui moş Maftei... Trebuie să aibă la vre-o două sute de ani izvorul. Şi satu-i vechi... Lui Andrei Pavlovici tare-i place apa din izvorul ista, când vine bea şi-şi ia şi la Chişinău... A scris şi o poezie, «Izvorul copilăriei mele» se cheamă. Aici mătuşa Anica a adaus de la ea un cuvânt, poezia e întitulată «Izvorul copilăriei» şi a fost scrisă în anul 1944. «Izvorule tăcut al omeniei noastre» - aşa i se adresează poetul.
Alături de izvor mai este şi azi vechea şcoală, fost conac boieresc. Boierii Şişmanov au vândut casa satului şi obştea toată, de la mic la mare, neavând bani, lucrau pe moşie ca să achite costul ei. Mătuşa Anica zice că şi ea cu Fiodor Pavlovici, viitorul preşedinte, se ducea la cules tutunul.
Mătuşa Anica Muntean e doar cu doi ani mai tânără decât scriitorul «Andrunea lui moş Pavluş» de odinioară. Toată viaţa a trăit la Mihuleni şi ar putea înşira mai multe tomuri din istoria satului. Despre «Andrunea lui moş Pavluş» îşi aminteşte cum le-a trecut odată gârla înflată de ploaie, pe dânsa şi pe soră-sa, care fugiseră de la harbuzărie. Cum le-a venit odată seara în cale cu un obrăzar făcut din bostan şi le-a speriat. Iar ca să le treacă spaima, băietanul le-a dăruit obrăzarul, cu care au speriat şi ele pe alţii.
- Într-o iarnă a venit cu hăitul. Eu l-am rugat pe tata: «Primeşte-l, tată, să hăiască». Şi l-a primit. Da el tare frumos a zis, nu ţin minte totul, numai la urmă ştiu c-a zis: «Câte pene de cucoş atâţia copii frumoşi. Câte şindili pe casă atâţia galbeni pe masă...» Dar la şcoală n-am avut fericirea să fiu odată cu dânsul, pe mine părinţii m-au dat la vârsta de 13 ani, ziceau că n-am să fiu preoteasă... Într-o vacanţă Andrunea lui moş Pavluş a organizat o serbare în sat. M-a chemat şi pe mine la şcoală: «Aşa, Anică, dacă tu binevoieşti şi ţi-or da şi părinţii voie - că înainte trebuiau să dee şi părinţii voie la copii - noi o să jucăm o piesă frumoasă şi o să-ţi dăm şi ţie un rol».
Şi s-a jucat piesa ceea, o farsă populară cu haz şi şfichiuiri la adresa «cucoanei Arendăşoaei». Mătuşa Anica îşi ţine minte aproape pe de rost rolul...
- Pe urmă auzeam - da nu ştiam ce şi cum, lumea înainte nu era aşa dezvoltată ca amu, - că băiatul lui moş Pavluş e-n legătură cu comuniştii... Ne-am dus odată la biserică şi a venit şeful de post de la Şoldăneşti. Era şi moş Pavluş de faţă. Tremura şi sfântul Nicolae pe perete cum striga şeful de post: că noi ştim unde se fac adunările comuniştilor, şi când om pune mâna pe dânşii, n-are să le fie moale. Şi n-a mai dovedit şeful Rusu - că Rusu-i era familia, - să pună mâna pe comunişti. Comuniştii au fost mai tari decât şeful Rusu...
- Da mata n-ai cumva o sujalcă, mătuşă Anică?
- Am ... numai bătăturile de la dânsa...
Înnopta. Şoferul claxona discret din când în când. La întoarcere ne aştepta acelaşi drum cu lapoviţă şi gheţuş, cu patinări neprevăzute pe la dâmburi şi cu oleacă de ceaţă, care începuse să se cearnă din seninuri.
Un băieţel îmbrăcat într-un palton de blană, adaus pe la poale şi mâneci cu bucăţi tărcate din altă jivină, opintea cu o săniuţă către noi din valea destul de adâncă.
- Îmbli la şcoală, voinice?
- Îmblu-ntra-ntâia «a», da amu nu îmblu.
- ???
- Mă doare o ureche şi ferşalu o zis să stau acasă v-o trei zile.
- Aha! Da de Andrei Lupan ai auzit?
- Cum să n-aud?!
- Cine-i el?
- El îi nanul meu! - răspunse fudul voinicul.
De sujalcă nu l-am mai întrebat...

Dar ne-am dus să căutăm sujalcă şi la Cucuruzeni. Vechea şcoală agricolă, numită mai târziu şi «şcoala lui Kotovski», pentru că anume aici învăţase şi «ultimul haiduc», ne-a primit cu nostalgia unor refrene de «a fost odată» şi «ţi-aduci aminte...». Arcadie Cihodaru, vechi prieten de studenţie şi de activitate revoluţionară în ilegalitate al lui Andrei Lupan, de vre-o treizeci de ani profesor la şcoala agricolă din localitate, a răsărit ca din pământ. Jovial, numai zâmbet şi bunăvoinţă era, trebuie să recunosc, mult mai frumos, mai falnic decât chipu-i zugrăvit pe un panou din galeria de onoare pe aleea din faţa şcolii. Iar dialogul, care se încinse tot atunci între el şi Andrei Lupan, nu s-a stins până spre sfârşitul zilei, când am plecat. Ba poate nici atunci. Căci îi aud şi azi ecoul...
Ne-am dus mai întâi să vedem crângul de salcâmi, sădit mulţi ani în urmă de mâinile lui Andrei Lupan şi ale colegilor lui de la Cucuruzeni. Apoi nu departe, într-o vâlcică, susură harnic «Izvorul lui Kotovski». Îndată după război Andrei Lupan, Arcadie Cihodaru şi alţi prieteni au venit aici, au curăţit sfârcurile izvorului, dându-i viaţă nouă. Cred că prin aceste locuri memorabile nu se putea ca cei doi foşti ilegalişti să nu-şi amintească anii de luptă, dar, mai ales, să nu cânte pe două voci «Studenţi democraţi, înainte!», «Pâine, pace, libertate vrem!» şi alte imnuri ale neistovitei tinereţi de totdeauna.
Dar noi ne-am dus să căutăm sujalca...
Studenţii se găteau de vacanţă. Chiar în seara aceleiaşi zile aveau să-şi ia drumul spre cele patru puncte cardinale. Însă mai întâi trebuiau făcute bilanţurile. La această solemnitate am fost poftiţi şi noi.
Frumos, cu fiorul aducerilor aminte, le-a vorbit studentul de odinioară şi agronomul Andrei Lupan învăţăceilor de azi. Apoi le-a rostit versuri, aşa cum ştie el: fără ţărţămuri, dăltuite energic din bolovani de cremene, de granit, din piatră aleasă de la noi din Moldova. Apoi a rostit versuri poetul Nicolai Savostin. Când mi s-a oferit şi mie cuvântul, i-am întrebat pe tinerii din sală, care formau o hartă destul de amănunţită a republicii, dacă ştiu ei ce e aceea sujalcă...
Sala tăcea stingher, un pic ruşinată, că nu ştie ceva ce, după toate aparenţele, ar fi trebuit să ştie. Cineva vru să afle, dacă nu e cumva vorba de «sugalcă»... Nu, nu de asta întrebasem eu...
Le-am povestit atunci studenţilor de la Cucuruzeni cam ceea ce am arătat şi aici. Că s-ar putea acea sujalcă de pomină să nu mai rămână decât în eseul lui Andrei Lupan şi în vre-un muzeu. Şi asta trebuie să ne bucure mult. Dar în muzeu vor fi doar «două scânduri înguste şi lunguieţe de peste un metru», pe când în puţinele pagini ale scriitorului trăieşte acea tireană şi întru toate învingătoare mamă şi soră a noastră Mădălina, apoi mai trăieşte un om, Andrei Lupan, care şi-a dat în vileag chinuitoarea întrebare «Cum de-am putut uita?» Cum a putut uita «stră-străbunica rodniciilor de azi», care «şi-a împlinit cu demnitate veacul de slujbă şi de aspră datorie?»
Nu demult studenţii de la tehnicumul cooperatist din Chişinău, după ce au citit o carte despre Blocada Leningradului, au hotărât să coacă şi ei puţină pâine, exact ca acea din groaznicul an '42. Apoi au luat câte o bucăţică şi au gustat... De ce? Ca să nu uităm...
Eu le-am propus studenţilor de la Cucuruzeni, care aveau să fie seara pe vetrele calde ale caselor lor, să le citească părinţilor acele câteva pagini despre sujalcă... Şi să se uite atunci o fărâmă de secundă mai mult la mâinile mamei, ale tatei, ale bunicilor...
Adevărat este: ţarina noastră e stăpânită de «clocotitoarea năvală a mecanismelor moderne».
Azi numai condeiul Scriitorului rămâne nedesfiinţat de vreme şi de oameni, unealtă rudimentară şi credincioasă... «Şi de aspră datorie...»

Gheorghe Malarciuc

- - - - - - - - - - - - - -

Ciclul «Arpegiilor»

Iată în acest ciclu, convenţional numit de noi «al arpegiilor», un alt Lupan, preocupat cu deosebire de plasticitatea formei, de un vers mai melodios şi mai dinamic decât cel grav, «bolovănos» pe care l-a cultivat pe larg şi pe care-l considerăm atât de specific dumnealui. Este o dovadă că poetul nostru n-a rămas indiferent faţă de tendinţa, atât de proprie secolului XX, de a pune poezia sub semnul concentrării şi energetismului. Duhul înnoitor al vremii, manifestat mai cu seamă în sporirea încărcăturii sugestive a cuvântului, produce şi în poezia lupaniană mutaţii corespunzătoare.
Încă în perioada de tinereţe poetul picturaliza intens prin trăsături precise şi culori pitoreşti, prin eliminarea podoabelor şi restrângerea sintactică. Vom cita spre exemplificare din «Noi şi părcănenii»: «Dinţi bălăi ca de ţigan/ fulgerau în roşii gingini,/ iar în capul cel bălan,/ două boabe de funingini».
Ca în colapsul gravitaţional, contracţia presupune degajare de energie. Deci, a sugera echivalează cu a concentra + a energetiza.
Înainte da toate, versurile sunt puse pe o bază metrică specifică, în care dominante sunt măsurile de 5-6-7-8 silabe, alternate cu cele cataleptice de 4-5-6-7 silabe (sau viceversa):

Soare plin, verdeaţă crudă,
şi astâmpăr, şi tăcere...
A venit prin câte ere
astă linişte profundă?
(«Ziua pe creste»)

Dar respiraţia versului e şi mai scurtă, şi mai regulată; ea imită întru totul contracţia şi destinderea arcului intern. Raţiunea de a fi a poeziei e una sonoră sau picturală. «Din bocnă» este în fond o onamatopeie a frigului; procesul de îngheţare este surprins cu o acuitate fizică ce o imită pe cea naturală: «Stoluri sfădăreţe/ zornăie de-a valma,/ gerul dimineţii/ strânge catarama.// Răfuieli de ocnă/ în stihii mărunte,/ băutura bocnă,/ lipsă de grăunte. // Le izbeşte-n goluri/ cu hârzobul parcă,/ dând de-a rostogolul/ nuci de promoroacă.// Droaia zurbagie/ cade pe răchite,/ dârdâie urgia/ în scurteici zburlite. // Au zvâcnit la scârte,/ au răzbit prin stive,/ traiectorii frânte,/ zboruri reactive». E o piesetă simfonică, interpretată la instrumente de lemn şi de alamă, un pastel în care liniile picturale gingaşe au fost înlocuite cu durităţile sonore. Dezlănţuirea oarbă a frigului e exprimată prin recurenţa unor consoane întunecate şi surde (d, t, b), ajutată de metalicul r, care dinamizează extraordinar imaginile şi le imprimă un caracter năvalnic, violent, rostogolitor. În natura hibernală este ascuns un zuruit metronomic (poetul zice «duruie» pentru a ne da expresia sintetică a durităţii sunetelor şi a rostogolirii lor): «Un bondar ceasornic/ duruie minuscul,/ el sudează spornic/ muscul lângă muscul. // Duruie o sută,/ duruie o mie,/ îndrăzneală multă,/ multă energie. // Nici tu dram de milă,/ nici tu rugăciune,/ gheara lui Gerilă/ prinde şi răpune. // Dar mai crunt se zbate/ hoarda ţipătoare./ Altfel nu se poate./ Altfel nu-i scăpare».
A vedea însă numai rosturile pur plastice ale unor asemenea pasteluri dure înseamnă a simplifica mesajul; poetul, aşa cum ne-o demonstrează «Spulbăr», contrapune «năravul iernii» năravului omului; «puterea buiacă» a stihiilor dezlănţuite se cer înfrânate cu «dramul de minte» al lumii. Poezia «Altcum» ne propune o perspectivă şi mai adâncă a viziunii. Căutând să ne explice sensul creaţiei, Lupan dezvoltă aici tema «aseamănului» sau a alterităţii: artistul este chemat de un «altul» din visele sale, de ceva nemaitrăit până acum. În drum spre multrâvnitele împliniri, poetul meditează mereu asupra felului în care eul său şi firea se răsfrâng reciproc: «Va fi întregire/ sau joc de vestigii?/ Cu ochii tăi firea/ în ea se răsfrânge». Sensul artei constă în a găsi dincolo de legi armonia: «Desprinde ce nu e/ din moduri de lege;/ încearcă, descuie/ spontane arpegii».
Menirea poetului e, astfel, de a găsi izvoarele (mute până la întâlnirea cu el) muzicii. E greu, sau aproape imposibil, de a ajunge la ele. A cunoaşte «doritele împliniri» înseamnă a urca alte şi alte cercuri ale spiralei. Poezia se încheie nostalgic; tensiunea dintre eul autentic şi altul mereu primejduieşte drumul spre absolut, spre culmile idealului. Acest spinos «altcum» torturează visele poetului şi îl vom regăsi în «Ce mai arpegii!..».
Andrei Lupan reia antinomia obsesivă «trăirea nativă» - «îndemânare», «calcul rece», «dibăcie». Supralicitându-le pe acestea din urmă, nu riscă unii a pierde acel preţios «aseamăn», pe care li-l poate da numai natura?
Arpegiile ce sunt rod al zarvei comune, ironizată cu mult acid în cuvinte tari: («Rumenă vrajă,/ forfotă goală,/ flori de placaje,/ sulemeneală...»), al unei mimicrii vor fi sfidate de poezia ce zvâcneşte «dreaptă-n natură».
Ciclul «arpegiilor» ne relevă, aşa dar, un poet împresurat, la vârsta confruntărilor şi retrospectivelor morale, de «eternele incantaţii», un eu ce-şi caută înfrigurat «aseamănul» şi un polemist care pledează pentru «demna, via şi curata faţă» a poeziei.

Mihai CIMPOI

- - - - - - - - - - - - - - - - -

Pavăză a literaturii noastre

Uneori, cuprins de amintiri, îl văd mai ales în cuşma lui cea neagră, trasă pe frunte, de i se zăresc doar sprâncenele dese, parcă uşor încruntate. Alteori, în clipele de creaţie, parcă-i surprind privirea aţintită asupra gândurilor pe care le încredinţez foii albe, imaculate. Senzaţia-i atât de acută, încât, instinctiv, dau să-mi acopăr, să-mi retrag manuscrisul, să-l dosesc în sertar. Îl răsfoiesc, îl revăd încă şi încă o dată... Ştiu prea bine că-mi va apare în faţa ochilor şi la a doua variantă a lucrării, ba poate chiar şi la a treia...
A. P. Lupan e un om modest din fire, dar exigent. Nu admite compromisuri. Scriitorul comunist Andrei Lupan trăieşte la modul conştient, lucid soarta literaturii şi a culturii sovietice moldoveneşti. Se interesează şi de agronomie: aratul, semănăturile, roada... Darmite momentul politic! E fost revoluţionar-ilegalist basarabean.
La cei 70 de ani ai săi îl însoţeşte dragostea neţărmurită a cititorilor, a scriitorilor, a tovarăşilor de luptă din ilegalitate, dragoste, câştigată la fel, prin dragoste de oameni, prin muncă cinstită de scriitor şi de cetăţean al marei noastre ţări...
...De multe ori l-am rupt de la masa de scris şi, poate din vina noastră i-au rămas nescrise multe poezii-cicluri întregi. Dar sub îndrumarea-i pricepută, noi o nouă generaţie, veniţi, în bună parte, de la sapă şi de la plug, am prins a ne înfiripa. A răsărit pentru întâia oară pe acest meleag o generaţie de poeţi şi dramaturgi, prozatori şi critici literari, printre care mă aflu şi eu, un lucrător de rând pe ogorul marei noastre literaturi. Astăzi îi aducem un omagiu de adâncă recunoştinţă la cei 70 de ani împliniţi, un omagiu, pentru tot ce-a făptuit şi va făptui, pentru marea contribuţie la înflorirea culturii noastre sovietice moldoveneşti...
La mulţi ani! Sănătate, voie bună! Spor la muncă!

Samson ŞLEAHU

- - - - - - - - - - - - - - -

Gheorghe CIOCOI

FÂNTÂNARUL
(triptic lupanian)

În proză, aş putea eu scrie
Despre poetu-Andrei Lupan,
Când spicul greu de pe câmpie
Îmi spune versu-i înţelept?
În proză n-am putut eu scrie
Despre poetu-Andrei Lupan, -
Şi-am zis cu glasul Poeziei:

«CU BUNĂ ZIUA, MEŞTER FAUR!»

I.

Sub semnul legii găzduirii
Pietroase braţe ţărăneşti
Turnat-au frumuseţi cu noduri
În trupul cănii strămoşeşti.
Turnat-au apă ne-ncepută,
Turnat-au dor de alte dăţi -
Destoinicia nu-i lucoarea
Acestor flori cu dimineţi?..
La Mihuleni, într-o amiază,
Tăcut, «un viitor poet»
Crezuse buchiei pornite
Spre un tipar de gând mai drept.
Răzbea un verb atunci cât lumea,
Un verb pe croiul vremii noi
Şi toate satele uitate
Prin Mihuleni vorbeau cu noi.
Prin Mihuleni vorbea pământul
Şi veacu-arid, neîmpăcat:
Oare aşa poema-ncepe,
De care satul ne-a legat?
Că simpla lege-a găzduirii
Înseamnă cântec regăsit,
Când truda-aripilor deschide
ÎNTREGUL CER, LA RĂSĂRIT.

II.

Ard fără stingere poeţii,
Stăpâni pe-a graiului poemă,
Din urma lor izvoare repezi
Şi-ncheagă-n luturi diadema.
Ard fără stingere poeţii,
Trecând senin din viaţă-n viaţă, -
Din a lor pravilă-nţeleaptă
Copacii a iubi se-nvaţă.
Ard fără stingere poeţii
Pentru-un lăstar de vers, anume,
Cu ei şi casele uitate
Îşi capătă un drept la nume.
Ard fără stingere poeţii,
Mahmuri şi veseli câte-odată,
Din dorul lor rodeşte dorul,
Când vântul lacrima străbate.
Ard fără stingere poeţii,
Ard «cu pământ în buzunare»,
Ei la răscrucea de la drumuri
Ar vrea - ca şi Icar - să zboare.
Ard fără stingere poeţii,
Dar brazda - lor le este-ndemnul,
Fiindcă pur şi simplu brazda
E pentru ei rând de poemă.
Ard fără stingere poeţii,
Ca ciocârlia-n cer de vară...
...Căutaţi harfelor, Poetul, -
EL SPICELE AZI ÎNFIOARĂ.

III.

Ce-a rămas de la Pahoma fântânarul?
Ce a rămas? Un sfârc de apă?
În jur muncile cer răcoare
Şi din subterane le dezgroapă.
Dar cum vine în câmp poetul
Şi-şi sapă propria fântână,
Stropii soarelui, pe îndelete,
Îi tremură-n vis şi pe mână.
Asemeni fântânarului, Poetul
La un popas de zi obişnuită
Îşi şterge de pe frunte, cu încetul,
Sudoarea aspră şi cinstită,
Poetul-fântânar, fără tăgadă
Purcede înspre culmea viitoare, -
Dar rădăcina din adânc? Ea arde
Prin legământuri de înfiripare!
Poetul-fântânar, la mijloc de câmpie,
Deschide altoi(?) de apă clară, nouă
Şi-n gest zgârcit de ctitorie
Stropeşte-atent podgoria cu rouă.
Pahoma-fântânarul înainte mergătorul
Ne spune-aceeaşi lege, an după an:
Există Meşterul - va creşte-n sus izvorul,
CEL PURTĂTOR DE CAZNĂ ŞI ELAN.

- - - - - - - - - - - - - - - -

«Dintre tăcuţi»

Un amănunt curios: Lupan, care a fost în mai multe ţări, n-a scris versuri despre aflarea lui în străinătate. Şi el a avut prilejul să se afle, comparativ, timp îndelungat în Austria, cu deosebire la Viena, unde s-a ocupat de pregătirea conferinţei oamenilor de cultură, care s-a deschis în preziua acelei importante sesiuni a Consiliului mondial al păcii, care recent a adoptat remarcabilul Apel de la Stockholm. În timpul festivităţilor cu prilejul împlinirii a 700 de ani de la naşterea lui Dante, Andrei Lupan s-a aflat timp îndelungat în Italia, a călătorit prin această ţară, s-a întâlnit cu o mulţime de oameni. A fost, de asemenea, oaspetele unui congres al scriitorilor din Polonia, a văzut RFG, aflându-se în această ţară în componenţa primului grup de scriitori sovietici, invitaţi aici, pe linia relaţiilor interparlamentare ale Sovietului Suprem al Uniunii RSS, s-a aflat în Anglia. Şi, iarăşi, nu în treacăt. A fost în Franţa, a vizitat Parisul, a fost oaspetele oraşului Grenoble înfrăţit cu Chişinăul, capitala Moldovei. La Grenoble Andrei Lupan s-a aflat împreună cu o delegaţie de chişinăueni.
Şi totuşi, o poezie despre aflarea sa peste hotare Andrei Lupan a scris. E unica lui poezie în acest gen. Ce l-a făcut s-o scrie, să-şi modifice atitudinea sa ne va deveni clar dacă vom recita primele două versuri:
«Scrutează-i net, dintre tăcuţi şi mulţi,
Pe cei cu obrăzarul din cuvinte...»
Poezia aceasta, întitulată «Ţara Suomi», e despre călătoria poetului în Finlanda. Poetul are o slăbiciune şi o simpatie aparte pentru «tăcuţi», el e duşmanul frazei goale, al pălăvrăgelei, al vorbelor de clacă. Poetul este el însuşi din această seminţie de oameni, harnici, înţelepţi şi taciturni, şi nu-şi deschide sufletul fiecărui ins. După fiecare convorbire sau plimbare cu dânsul te resimţi sub influenţa sfatului tău cu dânsul sau al uiui raţionament, meditaţii, remarci, pe care poetul uneori o rosteşte, în timpul convorbirii, pe un ton categoric, fără menajamente, neobişnuit pentru felul său de a fi: «Nu e bine să scrii prea multă poezie lirică. Versurile trebuie să aibă strălucirea unor adevărate pietre rare».
Pentru dânsul a scrie versuri puţine nu este un semn de nepricepere sau de absenţă, aşa zisă, a «inspiraţiei». La mijloc e vorba de onestitatea scriitorului, de responsabilitatea şi atitudinea lui înţeleaptă faţă de însuşi izvorul poeziei.
Andrei Lupan, în discuţiile sale, se reîntoarce de multe ori la problema dureroasă privind absenţa interesului cititorilor faţă de versuri. Da, e adevărat că nu poţi şi nu trebuie să te conformezi gustului depăşit al fiecăruia. Totuşi, marii maeştri ai literaturii au făurit versuri, opere de artă care au atras atenţia cunoscătorilor subtili, precum şi a acelora care pentru prima dată citeau versuri. Anume aici rezidă sâmburele adevăratului talent. El poate fi numit şi o intuiţie a gustului maselor de cititori. Şi această intuiţie nu pot s-o aibă mulţi, ci doar acei scriitori care, în afară de atâtea alte calităţi, nu se lasă furaţi de succesul facil, nu se lasă impresionaţi de torentul cuvintelor, nici de lipsa atenţiei din partea cititorilor, îndelungată şi persistentă.
Scrierile lui Andrei Lupan sunt «legate» de locuri şi oameni concreţi. Nu ştiu cum să-mi explic sentimentul acesta, dar, întâlnindu-te cu un om care într-un fel sau altul a dat naştere unei poezii, având prilejul să vezi un lucru, o clădire sau un peisaj, descris într-o carte, resimţi o emoţie cu nimic comparabilă. În aceasta rezidă farmecul adăugător al poeziei.
Andrei Lupan şi traducerea artistică constituie o temă aparte. În memoria mea reînvie un asemenea episod.
La Moscova, la o editură, se afla în pregătire o impresionantă carte de versuri. Redactorul acestei cărţi se împotrivea categoric să publice cea mai mare parte din traduceri. După părerea sa, versurile în original erau bune, dar, iată, fuseseră deformate de traducători.
De obicei, îngăduitor, conciliant, Andrei Lupan s-a opus categoric să schimbe pe tălmăcitori. «Înseamnă că versurile mele sunt rele, tălmăcitorii nu au nici o vină. Dacă nu vă plac traducerile în forma pe care vi le prezint - nu vom edita cartea». Redactorul s-a războit îndelungat cu poetul nostru, arătându-i lipsa de temeinicie, inconsistenţa strădaniilor poeţilor de la noi, din Moldova, care au transpus în ruseşte poeziile lui Andrei Lupan. Dar fără nici un rezultat. Cartea a apărut aşa cum a propus-o Andrei Lupan. Şi ce credeţi că s-a întâmplat după aceasta? A fost distinsă cu Premiul de stat al Uniunii RSS. Şi înglobând în paginile ei anume traducerile poeţilor de la noi, care redactorului amintit i se păreau nişte nume necunoscute...
Odată Andrei Lupan mi-a telefonat şi m-a rugat cu o voce alarmată să verific în mai multe ediţii din opera lui Puşkin un vers din poezia «Ancearul». Ce se întâmplase? Apăruse între timp un articol răutăcios, care critica traducerea acestei poezii, traducere semnată de Andrei Lupan. Autorul articolului pretindea că traducătorul a schimonosit sensul versului, că trebuia să apeleze la cuvântul «ţar», nu «cneaz», aşa cum o făcuse autorul versiunii moldoveneşti a poeziei amintite. Am căutat în ediţia academică a operelor complecte ale lui A. S. Puşkin şi am constatat că versul cu pricina includea cuvântul «cneazi». Am revăzut comentariile poeziei, am răsfoit unele lucrări ştiinţifice asupra operei lui Puşkin. S-a dovedit că-n prima versiune a poeziei amintite, A. S. Puşkin recursese la cuvântul «ţari». Benkendorf l-a suspectat pe poet de o aluzie insinuantă. Puşkin a fost constrâns să dea explicaţii. Şi în toate celelalte tipărituri ale poeziei «Ancearul», poetul a lăsat să figureze în versul controversat cuvântul «cneazi». Se ştie că marele poet rus n-a fost un laş, că nu s-a deosebit prin atitudinea lui servilă faţă de ţarism. Spre exemplu, poemul «Călăreţul de aramă» n-a mai fost publicat de Puşkin, deşi, la insistenţa ţarului, urma să modifice foarte puţine lucruri. Iar publicarea acestui poem ar fi ameliorat situaţia financiară a autorului. Însă A. S. Puşkin n-a publicat poemul. În poezia «Ancearul» a modificat, totuşi, unicul vers şi a făcut-o pentru că, pur şi simplu, cuvântul «cneazi» se potriveşte mult mai bine aici. Însă parcă Puşkin l-a înditruit pe cineva să-i schimbe versurile după moarte? De fapt, poezia amintită este publicată până astăzi în două variante. Totuşi, criticul certăreţ i-a reproşat lui Andrei Lupan anume cuvântul acesta, identificând în el o greşeală ideinică, încercând să dezvăluie în tălmăcirea poeziei un substrat social... De altfel, atacuri ale criticii vulgare în trecut Andrei Lupan a cunoscut multe. Au fost nu puţini specialişti tentaţi să găsească greşeli şi cusururi în versurile sale. Într-o vreme eu am cheltuit nu puţină energie să adun asemenea articole tendenţioase. Şi am adunat un teanc întreg. Cel mai caracteristic dintre ele era întitulat: «Într-o oglindă deformată». Nefondat, mediocru după nivelul literar, articolul acesta era plin de acuzaţii politice. Şi lucrurile acestea se spuneau despre o carte ce cânta primenirile vieţii în Moldova, grijile de fiece zi ale satului şi oamenilor săi, despre o carte care cânta frumuseţile omeniei şi dezvăluia sensurile profunde ale transformărilor sociale de la ţară. Totuşi, lucrurile acestea n-au plăcut unor critici. Spre exemplu, Andrei Lupan descrie într-o poezie cum un fost ostaş, întors după Victorie în satul natal, cu sufletul plin de speranţe într-o viaţă fericită, repară acoperişul casei sale, dialogând în acelaşi timp, fără cuvinte, cu o barză care şi ea îşi făcea cuib undeva alături. Tabloul este plin de vioiciune şi optimism. După părerea criticului, însă, imaginea constituia o defăimare a realităţii sovietice, doar fostului combatant trebuia să-i repare acoperişul casei colhozul!..
Când am adus vorba referitor la aceasta, Andrei Lupan s-a supărat, a tuşit semnificativ şi a spus doar atât:
- Să păstrăm o clipă de tăcere în amintirea acelei «critici». Atât şi nimic mai mult...
Spuneam că Andrei Lupan este un traducător... E o temă cuprinzătoare, care necesită investigaţii temeinice şi aparte. E destul să spunem că astăzi, în moldoveneşte, «cu glasul lui» vorbesc Necrasov, Maiakovski. Când a apărut cartea de versuri «Din lirica acestor ani» de A. Tvardovski i-am atras atenţia poetului nostru, am deschis cartea la întâmplare, am dat de poezia «Mesteacănul» - una dintre cele mai importante, mai valoroase ale lui Tvardovski. Andrei Lupan şi-a pus ochelarii, a citit versurile timp îndelungat, a meditat pe îndelete, apoi şi-a ridicat privirile umede:
- De câte ori am trecut anume pe lângă mesteacănul acesta, dar iată că nu mi-a trecut prin minte să scriu despre el. Îmi amintesc bine de mesteacănul acesta, căci creşte lângă turnul Spasski, mi se nimerea în cale de fiecare dată când intram în Cremlin - la vre-o sesie a Sovietului Suprem al Uniunii RSS, la vre-un congres scriitoricesc, sau la vre-o oarecare consfătuire. Admirabile versuri! Am să le tălmăcesc.
Curând la Chişinău a apărut această cărţulie de versuri ale remarcabilului poet sovietic - şi cărţulia a apărut cu o prefaţă semnată de Andrei Lupan.
Am avut prilejul să-l aud nu odată pe Andrei Lupan cum se arăta entuziasmat de versurile lui Alexandr Procofiev, Nicolai Tihonov, Iaroslav Smeliacov şi ale altor confraţi de condei ruşi. Nu odată am rămas uimit de fineţea analizei, preciziei, exactităţii remarcelor făcute de poetul moldovean.
Literaturile popoarelor noastre nu sunt izolate, ele ne amintesc parcă de nişte vase comunicante. Când am citit nu demult noul roman al lui Cinghiz Aitmatov «O zi mai mare decât anul», am avut impresia că laitmotivul acestei opere literare îl auzisem undeva: «Aminteşte-ţi al cui eşti! Aminteşte-ţi numele tău!». E un detaliu de importanţă vitală. Doar nu poate să devină sclav, o nimicnicie omul care nu şi-a uitat viţa din care se trage, care poartă cu mândrie numele său. Deaceea în opera lui Andrei Lupan identificăm şi o poezie semnificativă cu următorul titlu: «Dreptul la nume»!.

«Din umilinţă zdrumicat te strânge!
Mai ai o şansă de durată-n lume.
La vrajba coteriilor nătânge.
Peste cabale şi înfrângeri,
Rămâi întreg,
Fii purtător de nume!»

Şi poetul poartă cu demnitate numele său. Alături de dânsul te simţi mai plin de puteri. Poetul inspiră tuturor speranţe optimiste, îi molipseşte pe toţi de calmul omului stăpân pe viaţa sa şi în care sălăşluieşte credinţa în mai bine, în om şi în omenire. E bine că-l avem între noi pe poetul Andrei Lupan!

Nicolai SAVOSTIN

- - - - - - - - - - - - - - - -

Din letopiseţul generaţiei

Pare uşor de urcat muntele. dacă-l priveşti de la distanţă. Dar pas-de-l urcă!..
Stai îngândurat la poalele lui: pe ce cărări s-o apuci, de ce colţuri de stâncă să te prinzi ca să te vezi, cu ochii la culme, măcar la jumătate de drum?
Câteva zeci de minute, câteva sute de metri de peliculă... Cum să încapă în sărăcia asta de timp şi spaţiu ani de cutezanţă, de luptă dârză, decenii de creaţie inspirată? Să renaşti în imagini letopiseţul unei generaţii la răscruce de epoci? Chiar dacă îţi pui nădejdea în posibilităţile magice ale Măriei sale Cinematografia?
Muntele e în faţa noastră, ne aşteaptă urcuşul. Umăr la umăr cu regizorul...
Mălăieşti. Zi cu soare. Ghidul voluntar, cules la gura satului, arată cu mânuţa pătată de cerneală la o casă ca toate altele: «Iac-aici şede dumnealui!». Şi sare cu regret din maşină.
Stăm în cerdacul răcoros, căptuşit de verdeaţă. Dau citire unei însăilări de date, fapte, idei, replici, pasă-mi-te proiect de scenariu. Gazda ascultă răbdător, cu fruntea încruntată, cu mâinile lăsate în voie pe masa acoperită de o muşama pestriţă.
Am isprăvit. Şi după o scurtă tăcere:
- Ce să vă spun? Parcă le-ai grămădit pe toate, unele le-am şi uitat şi eu... - Apoi, mai în glumă, mai în serios: - Totuna, o să faceţi ce vreţi şi cum puteţi. - Iar la urmă chiar în serios: - Atâta, mă rog, hâm... fără prea multe zorzoane!
Ne-om sili, Andrei Pavlovici.
Să fii la Mălăieşti şi să nu vezi Nistrul! Iată-l, ne ademeneşte, sclipind în vale, doar să cotim pe drumeagul lutos între două şervete verzi de lucernă.
- Staţi oleacă, - zice Andrei Pavlovici şi se dă jos din maşină. Nu departe, la o margine de drum, un bărbat robust stă de vorbă cu oamenii, pe semne, despre niscai treburi gospodăreşti.
- Le-am cerut voie să trecem, - zice Andrei Pavlovici, apoi lămureşte: - Îi moşia colhozului.
Un singur rând în scenariu: «Mihuleni, satul de baştină al poetului. Întâlnire cu consătenii!» Altă zi cu soare bun, tocmai pentru filmat... Există în cinematograful documentar o operaţie - organizarea scenelor de masă. Anevoioasă şi ingrată.
În ziua asta n-au avut de lucru băieţii. Pe medeanul din faţa vechii şcoli, unde umbla cândva Andrieş al lui Pavel Lupan cu abecedarul în străistuţa din pânză de ţol, a venit satul. A venit să-l audă pe pământeanul lui, cinstea lui, vistiernicul bunurilor sale spirituale. Bătrâni şi oameni în stare, aşezaţi pe bănci proaspăt jeluite, pe scaune aduse de acasă. În spatele lor, flăcăi şi fete, serioşi ca la zi mare. Şcolari rânduiţi înaintea tribunei improvizate, cu flori de câmp în mâni, cuminţi ca niciodată.
Şi au vorbit oamenii, în voie, de la inimă. Ba şi o bătrânică, pe semne «trubadura» satului - în versuri.
De data asta n-a fost nevoie de dubluri.
Filmul de scurt metraj «Andrei Lupan» promite să aibă viaţă lungă. A avut spectatori, presă blândă, s-a învrednicit de un premiu la Festivalul unional de filme documentare. La ce răsplată am fi putut să mai râvnim? Este, totuşi, în această peliculă un cadru: Lupan, om scump la zâmbete, se întoarce spre noi şi ne zâmbeşte, nouă, tuturora. Şi nu ne trebuie altă răsplată!
Ani mulţi de-a rândul să ne zâmbeşti, Andrei Pavlovici!

A. CONUNOV

- - - - - - - - - - - - - - - - -

Un bun al cititorului multinaţional

Valentin Sorokin, recenzând cartea «Noşa svoia» (1975) în paginile ziarului «Pravda» din 13 august 1975, conseamnă că «lirica lui Andrei Lupan... se apropie cu inima de viaţa poporului, învaţă de la el cuvântul sclipitor şi plin de conţinut».
De o popularitate deosebită se bucură în rândurile cititorului unional cartea de versuri «Maghistrali» apărută în 1977, sub auspiciile editurii «Sovetskii pisateli» în prestigioasa serie «Biblioteca proizvedenii, udostoennîh Gosudarstvennoi premiei SSSR», precum şi culegerea de poezii selective «Dobro nosiaşii», editată în 1980 de «Detscaia literatura», în colecţia «Poăticescaia biblioteca şcolnica».
Anterior, de sub teascurile editurilor chişinăuene şi moscovite, au văzut lumina tiparului în limba rusă culegerile: «Liţom c liţu» (1957), «Pro nas» (1959), «Stihi» (1961). «Noşa svoia» (1970), piesa «Svet» (1970). Substanţiale cicluri de versuri din opera lui Andrei Lupan întregesc cu adevărat volumele selective din lirica noastră - «Poătî Sovetskoi Moldavii» (1947); «Antologhia moldavscoi poăzii» (M., 1960), «Pravo na imea» (M., 1974), precum şi autoritarele apariţii colective «Sovetskaia poăzia» (M., 1977) în două volume, apărute în «Biblioteca vsemirnoi literaturî», «60 let sovetskoi poăzii» (M., 1977) în 4 volume, «Izbrannîe straniţî» (M., 1978) în două volume ş. a., nemaivorbind de numeroasele grupaje de versuri înserate în presa periodică unională.
La traducerea poeziei lupaniene în ruseşte şi-au adus obolul M. Svetlov, D. Samoilov, V. Derjavin, Iu. Levitanski, Iu. Gordienco, C. Covalgi, L. Berinski, A. Peredreev, N. Savostin, B. Marian, A. Brodski, A. Corchina, C. Şişcan şi mulţi alţii.
Un interes vădit prezintă lirica poetului nostru în Ucraina, Belorusia, Armenia, Turcmenia şi alte republici. Poezia lui Andrei Lupan apare în tălmăcirea ucraineană a lui A. Miastkivski, S. Litvin, I. Goncearenco, C. Droc ş.a.
Petrus Brovca, semnatarul unor traduceri în limba belorusă incluse în cartea «Poătî sonecinai Maldovî» (1960), notează că «opera lupaniană îşi trage seva din straturile adânci ale vieţii populare, arborele poeziei lui poartă podoaba coloritului naţional autentic, strălucirea şi dărnicia culorilor meleagului natal...»
Poetul şi traducătorul Vardkes Babaean, a transpus cu iscusinţă în limba armeană placheta «Magistrale» (1977).
Opera artistică a poetului-academician răsună cu demnitate şi în limbile letonă, lituaniană, tătară, ciuvaşă, datorită volumelor colective «Pe-un picior de plai» (1979), «La izvorul prietenilor» (1966), «Poezii alese ale popoarelor Uniunii RSS» (1981) toate editate la Riga, «Moldova, mărgea de foc» (Vilnius, 1978), «Poeţi moldoveni» (Cazan, 1972), «Izvor viu» (Cebocsar, 1964).
Opere ale veteranului slovei artistice moldoveneşti întâlnim şi în antologia «Priiateli ot Chişinev» în limba bulgară, care adună creaţii a circa 50 de condeieri moldoveni; în culegerea «Moldavîn ţomorlig» (Ulan-Bator, 1968) în limba mongolă.
O impresionantă culegere a văzut lumina tiparului în Ungaria, sub egida editurii «Europa» din Budapesta, având ca titlu - «Balada zăpezii albe» (1976), culegere ce conturează tabloul liricii moldoveneşti, reprezentate de 18 poeţi. Andrei Lupan e prezent în acest volum cu poeziile «Va fi», «Livădarii», «Tainul încrederii», «Magistrale» şi «Legea găzduirii» în versiunea maghiară a lui Iobag Karoly.
În cinstea semicentenarului Puterii Sovietice, în Cehoslovacia a fost editat «Dicţionarul scriitorilor popoarelor Uniunii RSS». În articolul despre creaţia lui Andrei Lupan se spune că ea, «fiind scrisă într-o limbă simplă, expresivă, bogată în imagini, presărată cu elemente folclorice, opera sa are un caracter adânc popular».
Aceste aprecieri şi traduceri confirmă încă odată faptul că numele poetului Andrei Lupan se asociază în conştiinţa noastră cu cel al trudnicilor, al făurarilor.

Aurel V. CIOCANU

- - - - - - - - - - - - - - - -

La baştina poetului

...S-a întâmplat aceasta în toamna anului 1957. Atunci am avut pentru prima dată fericirea să mă întâlnesc cu scriitorul meu îndrăgit. Şi a fost să fie aşa: venind în permis din armată (îmi făceam stagiul la marina militară), am sosit în capitala republicii noastre şi am intrat într-o librărie. În ziua aceea librăria era plină de oameni. La tejghea se aflau Andrei Lupan, Liviu Deleanu, Nicolae Costenco şi alţi scriitori de-ai noştri.
Mi-am făcut cu greu loc printre oameni şi, apropiindu-mă de tejghea, l-am salutat cu timiditate pe poet. Aflând că sunt din raionul Rezina, Andrei Pavlovici a început să mă întrebe de baştina natală, despre viaţa pământenilor noştri. Cu regret, n-am putut să-i comunic atunci nimic nou: eu însumi sosisem în capitală nu din Rezina, ci din Sevastopol. Dar faptul acesta, după cum mi-am dat seama, nu l-a amărât deloc pe poet, ci, dimpotrivă, l-a bucurat, deoarece, după cuvintele lui, pământenii săi erau capabili să supună şi înălţimile munţilor, şi depărtările mărilor.
Întâlnirea noastră de atunci a fost scurtă. Poetul mi-a dăruit una din cărţile sale, oferindu-mi un autograf pe copertă. Aflând că plec la Rezina, şi-a amintit cu duioşie de bătrâna lui mamă şi mi-a spus că-i era dor de ea. Pentru că eram tânăr, m-am mirat mult că poetul, bărbat în puterea vârstei şi tată de familie, a putut să-mi vorbească cu atâta duioşie despre mama sa. De fapt, la nedumerirea mea de atunci vor continua să răspundă pentru totdeauna cărţile poetului. Acestea, scrutând viitorul şi fiind adresate în primul rând tineretului, îl învaţă pe cititor să stimeze şi să preţuiască oamenii, să o pătrundă de veneraţie faţă de tradiţiile poporului, ne învaţă în permanenţă să obim oamenii, ne îndeamnă să deprindem această superioară şi trudnică ştiinţă cu rimul postulat: cu dragostea noastră de fii pentru părinţi, pentru mama noastră, cea mai scumpă fiinţă din lume. Afirmând acestea, nu pot să nu-mi amintesc de cuvintele lui L. I. Brejnev, spuse cu acest prilej în cartea sa «Amintiri»: «...omul ce nu-şi iubeşte mama, care i-a dat viaţă, l-a alăptat şi l-a crescut, mie personal nu-mi trezeşte încredere. Nu degeaba se spune în popor Patria-mamă: cine-i în stare să-şi lepede şi să-şi uite mama, acela şi pentru Patrie va fi un fiu vitreg».
Iar Andrei Pavlovici - fiu destoinic al mamei sale şi al Patriei sale - confirmă dragostea lui filială faţă de pământul natal prin versurile sale, prin profundul lui ataşament faţă de măreaţa Patrie în care trăim cu toţii. Mai târziu, fiind student la Universitate, am început să studiez mai în de aproape opera ilustrului meu pământean. Nu l-am citit, ci l-am studiat cu toată pasiunea şi, astfel, treptat, am putut să înţeleg că Andrei Lupan reprezintă o personalitate irepetabilă, originală şi aduce cu el în literatură o lume nouă, nemaidescoperită. Admiram la el măiestria modelării caracterelor, precizia şi verva descrierii chipurilor umane, a dialogurilor dintre ele. Cu deosebire am rămas impresionat de măiestria cuvântului său în versuri. Mi-am dat seama că Andrei Lupan este un fin cunoscător al limbii poporuiui din care a ieşit. Cu câtă dragoste şi neţărmurită bucurie scrie el despre al său «Sat uitat»:

Creşte-ncet de parcă-i ostenit,
Cum un om întârziat pe cale
S-ar întoarce înapoi de vale,
Să găsească loc de hodinit...

Zilele acestea Andrei Pavlovici împlineşte 70 de ani. Dar noi îl credem tânăr, noi, cititorii, îl credem tânăr cu inima şi sufletul său, ca şi prin faptele şi cuvintele sale din fiece zi.
Şi poetul este, într-adevăr, aşa. Vrem să subliniem că nu aspectele exterioare, trecătoare, ci lumea interioară a poetului corespunde în mod armonios literei şi spiritului în operele sale.
De-altminteri, dorul de baştină al poetului se manifestă cu o putere neobişnuită, cu deosebire atunci când Andrei Pavlovici revine în satul natal între pământenii săi (gest pe care-l face deseori, trebuie să recunoaştem). Îmi amintesc întâmplarea următoare. Era în Zilele literaturii şi artei Federaţiei Ruse în RSS Moldovenească. În raionul nostru, Rezina, sosiseră cunoscuţi scriitori sovietici: Mihail Dudin, Serghei Orlov, Victor Bocov. Autorul acestor rânduri şi Andrei Pavlovici, care se transformase momentan într-o gazdă primitoare şi sfătoasă, hotărâserăm să le arătăm oaspeţilor noştri scumpi ceea ce avem mai important în viaţa truditorilor satelor moldovene. Astfel, oaspeţii scriitori au fost în casa familiei lui Fiodor Nichiforovici Goncear din Cinişeuţi, vestit olar şi ceramist din părţile noastre. Şi aici, la masa sărbătorească, împodobită cu străchini, căni, ulcioare şi burluie din lut frământat şi modelat de membrii acestei familii, conversaţia s-a înfiripat şi s-a desfăşurat după inima lui Andrei Pavlovici: vorbindu-se cu aprindere despre literatură, despre legătura ei cu viaţa, cu tradiţiile populare.
Unii critici afirmă că Andrei Lupan ar fi un poet al satului. Nu vreau să le contrazic părerile, cu toate acestea, sunt în deplin acord cu opinia pe care o acreditează V. P. Coroban, care susţine cu autoritate prestigioasă că Andrei Lupan este un poet universal. Aş adăuga, din partea mea, că poetul din Mihuleni este un artist ajuns la vârsta perfecţiunii, a armoniei echilibrate şi un maestru admirabil al cuvântului. Ca şi un propagandist al cuvântului partidului, înaripat de patosul ideilor înălţătoare pe care le îmbrăţişează. În calitate de lucrător de partid, subliniez faptul acesta în mod deosebit şi-l apreciez incomparabil de mult. Doar puţini ştiu că anume Andrei Lupan a cântat în poeziile sale piatra din Cerneni, unde acum se construieşte o mare fabrică de ciment. Anume Andrei Lupan a pledat cu înflăcărare irigarea parţială a ogoarelor satelor Solonceni, Popăuţi şi Mateuţi.
Odată, înaintea sărbătorilor din Octombrie, având să îndeplinesc misiunea redacţiei ziarului «Farul nistrean», unde am avut prilejul să lucrez, am plecat la Andrei Pavlovici. Nu l-am găsit acasă, dar mi s-a spus unde-l puteam găsi. Într-o sală spaţioasă, unde se aflau mulţi deputaţi, l-am găsit şi pe poetul nostru. În acea zi A. P. Lupan, deputat al Sovietului Suprem al Uniunii RSS, primea în audienţă pe vizitatori. Eu mă grăbeam şi, fireşte, stăteam ca pe ace în sala de aşteptare. Treptat, însă, am început să mă liniştesc şi atenţia mi-a fost atrasă de chipurile fericite ale celor ce ieşeau din cabinetul deputatului. Şi, privind astfel la ei, aproape că uitasem pentru ce venisem la Andrei Pavlovici. Îmi venea să le strig din urmă: «Păi, Andrei Pavlovici e omul nostru, plugar din Mihuleni, deputat al poporului din «Sat uitat».
A doua zi, însă, eram la redacţie şi prezentam aceste rânduri ale poetului: «Fie ca veşnica tinereţe a revoluţiei să-şi menţină flacăra vie în privirile părinţilor noştri, veterani ai muncii, fie ca această tinereţe să umple inimile sămaşilor, fie ca ea să înaripeze visul şi bucuria făuririi în sufletul tinereţii. Prin munca Dumneavoastră făuritoare de minuni, confirmaţi adevărul revoluţionar pe pământul nostru». În continuare Andrei Pavlovici se adresa pământenilor săi în următoarele versuri:

Deci primeşte-o şi-o închină,
Cu răcoare şi lumină
Şi cu floare pe colină...

Aş vrea să mai vorbesc de o trăsătură de caracter a poetului nostru: când e vorba de lucruri grave, de amploare, poetul nu se grăbeşte să scrie versuri. Pur şi simplu, îi citează pe alţii. Şi nu deatâta că n-ar avea ce spune el însuşi. Ci pentru că acest fecior de ţăran ştie întotdeauna să înveţe de la alţii. Şi lucrul acesta ne îndeamnă să-l facem şi noi, cei tineri. În această ordine de idei îmi mai amintesc de o semnificativă întâmplare. În Mihuleni, satul de baştină al scriitorului, sosiseră odată mai mulţi scriitori din republicile frăţeşti. Cineva dintre cititori l-a întrebat pe Andrei Pavlovici care-i sensul vieţii, existenţei omului pe pământ. Atunci am văzut cum Andrei Lupan luă politicos un volum de versuri din mâna lui Mihail Dudin, îl răsfoi şi se opri curând la aceste patru stihuri:

Privind a apei fierbere tihnită,
am înţeles, la viaţă meditând,
că doar năvala ei neostoită
constituie esenţa - a tot ce sunt.

În clipa aceea sala răsună de aplauze. Asemenea aplauze mi-a fost dat să aud cum pot să răsune numai atunci când vorbeşte Andrei Lupan. La noi, în raionul Rezina, de altfel aşa se şi zice: când stă de vorbă cu cititorii Gamzatov al nostru din Mihuleni, auditoriul înmărmureşte vrăjit de ce aude. Cu alte cuvinte, tribunul nostru din Rezina ştie să citească în sufletul oamenilor. Aceasta înseamnă că propagandistul şi agitatorul, care se îngemănează armonios cu poetul în persoana lui Andrei Pavlovici, demult şi-a căpătat şi cucerit încrederea şi stima tuturor cititorilor săi. Aceasta înseamnă că el se bucură de o recunoaştere unanimă şi generală pe plaiul nostru şi-n întreaga ţară. Şi recunoaşterea, confirmarea generală Andrei Lupan şi-a cucerit-o demult din partea cititorilor. În această zi jubiliară pentru poetul nostru nu e un păcat să ne amintim un adevăr, pe care demult îl ştie toată lumea.

V. AFANASIEV,
secretarul doi al Comitetului raional Rezina al PC al Moldovei.